Eugenia Pană, ctitorul cu destin de martir

Părăsind şoseaua care duce spre oraşul Tecuci, drumul urcă spre Cudalbi, o comună mare, situată în centrul judeţului Galaţi. Împrejur, câmp deschis, cât vezi cu ochii. Ici-colo, dealuri blânde, ca nişte respiraţii uşoare ale pământului. Cu doar o lună în urmă, acest drum traversa lanuri de grâu, câmpuri nesfârşite de floarea-soarelui, ca o mulţime de chipuri de sfinţi cu aureole - reprezentare voroneţeană a „lumii drepţilor“... Iar mai încolo, se presimţeau sevele urcând cu putere în butucii viţei-de-vie, hrănind ciorchinii grei de lumină.

Deşi soarele încă arde, se simte în aer o oboseală a firii. Acele „tablouri“ s-au imprimat pe retină, cu speranţa unei veri viitoare... Unde sunt spicele aplecate sub rugăciunea fiecărui bob, în al cărui capăt germinativ - spun bătrânii - se desluşeşte chipul Mântuitorului? Secerate, au fost măcinate, frământate şi rumenite-n cuptor. Strugurele se desparte de vrejul delicat care l-a purtat şi se lasă stors de tot soarele adunat în ciorchine şi prefăcut în dulceaţa şi tăria vinului. Floarea-soarelui şi-a pierdut aureola şi nu-şi mai poate înălţa talerul, greu de untdelemnul din seminţe. Se va ridica însă în sâmburele de lumină din candelă... Aşa îşi încheie firea ciclul de rodire, vlăguită de efortul împlinirii. Pare că pluteşte în aer o tristeţe, dar nu e decât toropeala dulce pe care o simte femeia după ce naşte pruncul. Căci bucuria aducerii pe lume a unui copil n-o întrece nici o bucurie. Şi tocmai în acest aer de sfântă oboseală a rodirii, pe care o cunoaşte firea, a înmugurit - la început de nou an bisericesc - nădejdea mântuirii noastre, prin darul dumnezeiesc făcut sfinţilor şi dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana: naşterea Sfintei Fecioare Maria. Biruitu-s-a rânduiala firii de către Dumnezeu şi tot peste fire va fi misiunea pentru care această pruncă a fost aleasă de Cel Preaînalt - încă din pântecele maicii sale - să-L nască cu trup pe Fiul Omului. Praznicul de la 8 septembrie - Naşterea Maicii Domnului - este hramul multor biserici şi mănăstiri din ţara noastră, pentru că evlavia poporului român pentru Născătoarea de Dumnezeu este una deosebită. Între acestea se numără şi sfânta mănăstire din vecinătatea comunei Cudalbi. Dar dincolo de semnificaţia teologică a hramului, această mănăstire poartă în istoria ei o poveste. O poveste reală, dureros de reală, dar care, în timp, a câştigat aură de legendă. Timpul istoric - dictatura comunistă atee - pecetluieşte ctitorirea acestei mănăstiri cu drama unei existenţe umane curmate brusc şi violent - ca atâtea altele! - şi apoi trecută în anonimatul acelui nesfârşit „memorial al durerii“ neamului românesc. Acest destin se numeşte Eugenia Pană. Deţinătoare a unei moşii pe aria comunei Cudalbi, Eugenia Pană, creştină evlavioasă, a donat o parte importantă din avutul ei Episcopiei Dunării de Jos, în scopul construirii unui schit de maici, spre veşnica pomenire a ei şi a părinţilor săi. Neînţelegerile cu soţul, medicul N. Iancu, privind destinaţia donaţiei - un spital, şi nu o biserică! - au dus la desfacerea căsătoriei. Metaforic vorbind, Eugenia Pană a optat pentru... Dumnezeu! Aşa s-a ridicat, între anii 1925-1933, schitul de maici cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“ şi chiliile aferente. Rămasă singură, Eugenia Pană va locui o vreme în „conacul din deal“, în apropierea mănăstirii. La construirea schitului s-a avut în vedere zidirea unei cripte, unde au fost aduse osemintele părinţilor săi şi unde nădăjduia să-şi afle şi ea odihna veşnică. Instaurarea comunismului a atins cu aripa neagră şi viaţa Eugeniei Pană. I se confiscă averea, este gonită din „conacul de pe deal“, lipsită de toate drepturile civile şi sociale, declarată „duşman de clasă“, „duşman al poporului“ şi urmărită să fie arestată. O vreme, reuşeşte să se ascundă printre maicile din mănăstire. Dar, nemaisuportând hărţuiala morală şi temându-se că ar putea fi implicată şi obştea mănăstirii, săvârşeşte un act de înaltă demnitate şi curaj, renunţând să se mai ascundă. Petrece Sfintele Sărbători ale Paştilor din anul 1949 în mănăstirea atât de dragă şi tocmai de aici este ridicată, a treia zi de Paşti! Din acel moment, nu se mai ştie despre viaţa evlavioasei Eugenia decât că a fost purtată şi torturată prin cele mai aspre închisori politice, că s-a sfârşit în temniţă şi că osemintele i-au fost aruncate într-o groapă comună... Despre ea şi despre alţii, fără de număr, martiri ai neamului românesc, victime ale acelor vremuri cumplite, ne întrebăm şi ne răspundem cu Nichifor Crainic: „Unde sunt cei care nu mai sunt?!“... Când va cădea marele-ntuneric, vom vedea!“... Ca aproape toate mănăstirile din România acelui timp revolut, care îndrăznise să-I declare pur şi simplu război lui Dumnezeu, mănăstirea de la Cudalbi a cunoscut şi ea pângărirea, fiind transformată în S.M.T., maicile alungate, iar clădirile - inclusiv biserica - aduse la degradare. Evenimentele din 1989 au permis redeschiderea mănăstirii şi o adevărată renaştere din propria cenuşă. Prezentul a rodit bogat prin râvna jertfelnică a obştii, a maicii stareţe, stavrofora Mariani Popa, şi sub veghea fără preget a Preasfinţitului Casian Crăciun, Episcopul Dunării de Jos, care înţelege să facă din orice lăcaş de închinare, nou sau restaurat, din orice lucrare duhovnicească şi misionară, din fiecare cuvânt de învăţătură, ofrande aduse la Sfântul Altar, într-o neîntreruptă Liturghie euharistică. În cununa anului bisericesc 2008-2009 strălucesc între odoarele nepreţuite pentru Eparhia Dunării de Jos, Sfânta Mănăstire „Naşterea maicii Domnului“ de la Cudalbi, vrednicia în slujire a clerului, credincioşia şi evlavia poporului acestor locuri - prezent în număr mare la slujba hramului - peste 2.000 de persoane! Iată cum, din pământul „dăruit“ a răsărit pâinea şi vinul, adunate ca-ntr-un imens sfânt potir în noua biserică a mănăstirii. Zidurile noi, concepute arhitectural în stil ştefanian, le-au îmbrăcat pe cele vechi, ameninţate cu prăbuşirea şi, astfel, ceea ce se vede astăzi este o sinteză materială, al cărei liant e rugăciunea. Am putea numi mănăstirea Maicii Domnului de la Cudalbi o euharistie, o mulţumire înălţată spre cer şi o rugăciune neîntreruptă pentru ţara şi Biserica noastră, pentru noi toţi şi pentru acel suflet plecat neprohodit, fără lumânare, al cărui chip frumos - din singura fotografie păstrată - ne zâmbeşte de dincolo de mormânt. Poate, cândva, un condei cu har îl va nemuri într-o carte...