Eustochia, marea stareţă de la Agapia - aduceri aminte după 20 de ani (III)

Maica Eustochia a fost amfitrionul atent şi interlocutorul avizat şi rafinat al scriitorilor care au poposit la Agapia, fie că au venit pentru bucuria întâlnirilor, fie pentru odihnă, reculegere ori creaţie.

Amintim din anii aceia pe arhimandritul Bartolomeu (Valeriu) Anania, mitropolitul de mai târziu, scriitorul ieşean Grigore Ilisei, Geo Bogza, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Radu Boureanu, Ana Blandiana, I. D. Ştefănescu (ginerele lui Alexandru Vlahuţă), îngrijit, în ultimii ani ai vieţii, de călugăriţe şi îngropat apoi la Agapia. În vara anului 1981, am participat şi eu la înmormântarea lui, săvârşită prin bunăvoinţa maicii Eustochia, în biserica cea mare a mănăstirii, privilegiu de care se bucură doar stareţele şi preoţii slujitori ai vestitei mănăstiri. Ioan Alexandru a scris la Agapia volumul "Imnele Moldovei", unde se regăsesc sub titluri diferite câteva poezii închinate mănăstirii: "Iar stelele de vor pieri pe cer Şi amorţi-vor urmele-n ţărână Şi s-ar întoarce toate în mister Agapia, iubirea va rămâne. De va pieri credinţa pe pământ Şi fiece nădejde va apune Şi s-or trezi pustiile pe rând Agapia, iubirea va rămâne." În volumul "Imnele iubirii", Ioan Alexandru îi dedică maicii Eustochia poezia "Agapia", fapt deosebit de semnificativ dacă ne gândim la greutatea vremurilor şi la severitatea cenzurii: "Aici se duce lupta cea mare Dinspre cer să nu dăm înapoi Ce-am dobândit prin vremi de renunţare Fără jertfă piere dintre noi De aceea-i turlă fiecare poartă Şi pronaos fiece pridvor Şi-n sandalele de piele moartă Şerpuieşte foc mistuitor Aici e strânsă toată averea noastră În jurul dragostei ce-avem mai sfânt Câte-o muşcată-n fiece fereastră O candelă în fiece cuvânt1 ". Arhimandritul Bartolomeu Valeriu Anania, într-una din scrierile despre Agapia, evoca: "Acum vreo trei decenii şedeam în cerdac, la o cafea, cu Maica Stareţă Agafia Velase. Cred că era nonagenară. Se rânduise cârmuire nouă, iar ea îşi urmărea gloata de uceniţe cum îi cară lucrurile personale din spaţiul oficial, ducându-i-le îndărăt acasă: mese, scaune, preşuri, dulapuri, etajere... - Dar acolo, ce mai este, Maică Stareţă? Uceniţele îşi luptau spinările cu un coşciug. Bătrâna a râs din toată gingia, bătându-şi palmele de genunchi: - Mi l-am făcut, părinte, de vreo patruzeci de ani, să fiu pregătită, dar dacă am văzut că nu mai mor, l-am aşternut cu fân şi am pus găinile să ouă în el şi să scoată pui... Coşciugul Maicii Velase a mai dat câteva generaţii de vietăţi, după care, pentru că tot se obişnuise cu viaţa, a primit-o şi pe ea, să bată din el la poarta luminii. Maica Eustochia era pe atunci elevă în primii ani de Seminar. Acum depăşeşte un sfert de secol de când cârmuieşte mănăstirea, fiind, mi se pare, într-o istorie de aproape două sute de ani, una din cele numai trei stareţe de mare durată şi necontestată vrednicie, alături de Elisabeta Costache şi Tavefta Ursache. Veghează, aleargă, îndeamnă, laudă, mustră, poartă în fiinţă, gemene, pe Marta şi Maria, nu se înstrăinează nici de umbra stejarului din Mamvri, iar seara târziu, după pravila singuratică, află timp şi putere pentru o carte nouă. Din când în când trece şi hotarul, ducând numele patriei şi profilul tagmei până la margini de lume. Când şi-a mai adunat atâtea ceasuri pentru a scrie o carte, e încă un lucru de mirare, mai ales pentru cel ce cunoaşte acest fel de osteneală. I-am citit manuscrisul cu emoţie şi încântare, dar şi cu admiraţie pentru cutezanţa de a fi înfruntat atâtea greutăţi, ştiut fiind că despre Agapia s-a scris până acum foarte puţin. Autoarea, departe de a fi admis soluţia comodă a unei compilaţii, a coborât în arhive, s-a aplecat pe documente, nu a dispreţuit tradiţia vie, a zăbovit cu pricepere şi talent asupra frumosului artistic şi, iată, ne dăruieşte o sinteză în care bogăţia informaţiei face casă bună cu economia verbului" 2. În ultimii ani ai stăreţiei stavroforei Eustochia am slujit ca arhidiacon la hramurile mănăstirii, la slujbe arhiereşti şi diferite evenimente, fiind martorul unor mărturisiri pilduitoare, de care-mi amintesc adeseori. Maica Eustochia a trăit în vremurile când, fără milă, călugăriţele au fost alungate din mănăstire şi tot ea le-a reprimit, asumându-şi riscul în vremuri de prigoană. De aceea, vieţuitoarele mănăstirii au iubit-o, cu toate că maica era, cum am amintit, aspră la prima vedere. Mai mult decât orice, stareţa Eustochia a iubit mănăstirea şi pe multele ei ostenitoare. În vremurile în care Biserica era umilită şi marginalizată de cei aflaţi vremelnic la conducerea ţării, stareţa Eustochia a avut curajul să-i înfrunte şi să lupte pentru drepturile mănăstirii şi ale călugăriţelor ei. Se vorbeşte încă prin părţile locului despre momentul când i-a interzis Elenei Ceauşescu să intre în Sfântul Altar. Pentru acest fapt a existat pericolul ca mănăstirea să fie închisă. Dar maica Eustochia a biruit şi atunci, ca şi altădată, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile fierbinţi ale măicuţelor pe care le reprezenta. Jertfindu-se permanent pentru Biserica lui Hristos, şi-a sfârşit zilele la Bucureşti, participând la o întrunire cu profesorii de la facultăţile de teologie şi seminariile teologice din România, în calitatea ei de profesoară la Catedra de Noul Testament şi directoare a Seminarului "Sfânta Parascheva" de la Agapia. Nu cred că vreo călugăriţă s-a bucurat de mai multă cinste ca stareţa Eustochia. Când şi-a încheiat călătoria vieţii pământene, Înalt Preasfinţiţii şi Preasfinţiţii Părinţi Daniel al Moldovei şi Bucovinei, Bartolomeu Anania, Teodosie al Tomisului, Eftimie al Romanului şi Huşilor, Epifanie al Buzăului, Calinic Botoşăneanul, Ioachim (Mareş) Vasluianul şi Gherasim Vrânceanul, cu mulţi preoţi şi diaconi, s-au rugat în ziua aceea de februarie 1992 la căpătâiul ei 3. Ziceam că nici o altă călugăriţă nu s-a bucurat de o asemenea cinstire. Una dintre elevele ei i-a dedicat atunci o poezie cu un vers sugestiv: "iubirea n-o ucide piatra de mormânt" 4. Candela de la mormântul ei nu s-a stins niciodată. Uceniţele pe care le-a format şi le-a primit în mănăstire urcă adeseori colina până la cimitir, ducându-i flori proaspete şi aprinzându-i lumânări de ceară curată. Istoria Mănăstirii Agapia a consemnat cu litere aurite perioada stăreţiei stavroforei Eustochia Ciucanu. Ierarhi şi slujitori ai Bisericii din diverse locuri, scriitori, profesori universitari, teologi, medici şi oameni din toate categoriile sociale îşi amintesc de vrednica stareţă a Agapiei. Unii o consideră cea mai mare stareţă sau, oricum, printre cele mai importante stareţe ale ctitoriei hatmanului Gavriil. În cei 32 de ani de slujire grea în demnitatea de stareţă a uneia dintre cele mai mari mănăstiri de călugăriţe, stavrofora Eustochia Ciucanu şi-a împletit cu multă osteneală, statornicie şi dăruire, cunună din flori neveştejite, pe care El, Dreptul Judecător, i-o va dărui în ziua aceea5. 1 Vezi Imnele iubirii, Editura Cartea Românească, 1983, p. 333. 2 Arhim. Bartolomeu Anania, Postfaţă în: Mănăstirea Agapia-monografie, de monahia Eustochia Ciucanu, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1988. 3 Vezi Teologie şi Viaţă, An II, nr. 1-3, 1992. 4 Daniela Lucaci, Candela Moldovei, nr. 3-4, martie-aprilie, 1992. 5 Arhim. Timotei Aioanei, Portrete în cuvinte, Editura Trinitas, Iaşi, 2007.