Evanghelia, trupul şi calea Împărăţiei

E vremea vacanţei şi locurile turistice sunt asaltate. Unii vor distracţie, alţii linişte şi odihnă. Peste toate însă trebuie să domine discernământul. Limpezimea Evangheliei se răsfrânge chiar şi peste o lume ce zâmbeşte condescendent în faţa logicii simple, dar sănătoase a lui Hristos: „Nu puteţi sluji la doi domni”. Caut bucuria, dar nu una care să mă îndepărteze de Dumnezeu şi de mine însumi, până la urmă.

Încerc să mă pun în locul unui tânăr, astăzi, privind lumea din ungherul său. Simt deodată presiunea teribilă a stilului de viaţă pe care lumea, să o numim aşa, vrea să îl impună. Văd în jur excese hedoniste, stilizate şi din ce în ce mai expuse. Înţeleg cu toată profunzimea că nu suntem doar un trup care ajunge să descopere şi să guste mirajul plăcerilor, înecându-se dezolant în marasmul lor. Poate că am uitat cuvântul Apostolului Pavel că suntem „templu al lui Dumnezeu”, iar Duhul Sfânt locuieşte în noi, dar aşa stă scris şi ajung să înţeleg asta, după multe rătăciri şi căderi. Ce poate fi pentru un tânăr mai provocator din perspectiva credinţei decât să facă „sfinţenia mai interesantă ca păcatul”?

În toată această poveste ce se confundă cu viaţa, iau seama că trupul e un actor important, deseori exaltat şi egoist, alteori tăcut şi smerit. Sfântul Ioan Scărarul, unul căruia Duhul Sfânt i-a descoperit tainele vieţii duhovniceşti spre folosul celorlalţi, ne asigură că „trupul e un bun slujitor, dar un rău stăpân”, ştiind că o viaţă trupească dezordonată poate duce la o mare tulburare a gândirii.

Nu e deloc uşor să descopăr în arhitectura deze­chilibrată a lumii de azi repere bune şi sigure, ca nişte călăuze nemincinoase. Ochiul atent al unui Horia Bernea nu a putut să nu observe această alienare: pe de o parte claustrarea experienţei religioase în spaţiul privat, prin excluderea pas cu pas din cetate, şi pe de altă parte etalarea în spaţiul public a problemelor legate de sexualitate, ca o prioritate majoră, chiar singura.

În toate rugăciunile şi rânduielile Bisericii suntem numiţi „robi ai lui Dumnezeu”. Oare înţelegem că nu ne putem încredinţa cuiva, nu-i putem urma şi nu îl putem sluji dacă nu suntem liberi cu adevărat? Liberi faţă de altă stăpânire, faţă de pornirile egoiste şi de dependenţe, liberi în faţa morţii, de care ne temem atât de mult pentru că nu suntem pregătiţi să o traversăm. Mă gândesc la cuvântul pe care tatăl Mitropolitului Antonie de Suroj i l-a împărtăşit acestuia în vremea tinereţii, ca moştenire de mare preţ: „Să nu uiţi niciodată că a fi viu sau a fi mort nu înseamnă mare lucru. Ceea ce contează este lucrul pentru care trăieşti şi lucrul pentru care eşti gata să mori”.
Dezvoltarea personalităţii omului nu se face într-un vid. E nevoie de călăuzire prin har, de rugăciune şi sacrificiu, pentru ca etapele vieţii să aducă înnoire. Reperele de răscruce ale vieţii trebuie vădite, rostite şi împărtăşite cu dragoste şi încredere.

Cugetarea lui Constantin Noica, filosoful de la Păltiniş, rămâne creativă şi plină de lumină: „Numai în vacanţă afli atâta libertate şi atâta răspundere câte îţi sunt trebuincioase spre a te defini. Pentru viaţa sufletească a cuiva, o vacanţă în care insul nu s-a definit ceva mai bine, descoperindu-şi noi preferinţe şi vocaţii, sau una în care nu s-a regăsit pe sine, cultivându-şi-le pe cele vechi, e o vacanţă pierdută”.