Exerciţii de contemplaţie: Adevărul scăpat de sub control

În fiecare zi, privind spectacolul străzii, primesc diverse lecţii de viaţă. Văd oameni mai săraci decât mine şi care, uneori, reuşesc să îşi păstreze zâmbetul pe buze, văd oameni singuri dispuşi să stea de vorbă cu oricine, sincer bucuroşi de cele câteva momente de dialog pe care le pot obţine de la vânzătoarea de pâine sau controlorul de bilete, în autobuz, văd bătrâni disperaţi şi tineri plini de sine, văd oameni frumoşi, oameni buni, văd cupluri fericite, cărora le surâde dragostea în ochi, văd persoane grăbite, preocupate, închise în sine, de toate vârstele şi toate condiţiile sociale.

Dar ce am văzut într-o zi, la un colţ de stradă, întrece orice închipuire. Era o amiază aparent obişnuită, dar care, pentru mine, cel puţin, s-a dovedit a fi total neobişnuită, pentru că mi-a arătat, la modul cât se poate de evident, ce distanţă imensă este, de cele mai multe ori, între aparenţele pe care le poartă oamenii în lume şi realitate. Ştiu bine că noi toţi ne cultivăm o anumită imagine, care dă bine în societate, dar care de cele mai multe ori este doar o mască. Nu am văzut însă niciodată până atunci cum toţi oamenii de pe o anumită stradă, într-o amiază oarecare, îşi leapădă subit măştile, pentru a deveni ei înşişi. A fost ca un fel de moarte incontrolabilă a acelor măşti îndelung studiate, şlefuite şi fardate. Am văzut spectacolul adevărului scăpat de sub control. Punând în balanţă efortul pentru a afişa o brumă de demnitate şi bucuria de a obţine un câştig efemer, poate chiar inutil, balanţa a înclinat pentru acei oameni, fără nici un moment de ezitare, spre câştig. După cum vă spuneam, fiind o oră de vârf, în plin centru al oraşului, oamenii mişunau pe trotuare, de o parte şi de cealaltă a carosabilului. Am observat trecând pe lângă mine o Dacie Pick-Up, ce ducea în grabă un transport de medicamente, neasigurat, din păcate, căci autoutilitara nu avea nici măcar o prelată care să-i acopere marfa. Mergând cu viteză, la un viraj brusc, impus de conformaţia străzii, şoferul a pierdut pur şi simplu marfa. Grăbit nevoie mare, a mânat înainte, iar cotul străzii i-a interzis să vadă ce dezastru lăsa în urmă. Noi toţi, cei aflaţi pe trotuare, am constatat uimiţi că în mijlocul străzii se află un morman de medicamente. A fost momentul când oamenii s-au metamorfozat brusc. Au înţeles că în faţa lor se afla o captură nesperată, pe care nu aveau de gând să o scape. Aşa că s-au repezit ca nişte vulturi, rapizi şi surprinzători, în plină stradă, pentru a-şi umple sacoşele şi buzunarele cu diverse flacoane şi cutii. Aveţi cuvântul meu că în câteva secunde medicamentele dispăruseră fără urmă şi oamenii deja îşi vedeau de drum, ca înainte. Nici unul dintre ei nu a ezitat o clipă, nu s-a gândit că şoferul bezmetic va fi nevoit să plătească paguba. Nimeni nu s-a gândit măcar la faptul că acele medicamente nu puteau fi bune oricând şi pentru orice. Se ştie că nu avem voie să ne aplicăm tratamente după cum ne taie capul şi nici după sfatul vecinei. Dar ce medic ar prescrie medicamente în funcţie de ceea ce găsim pe stradă? Oamenii aceia, aparent normali, îmbrăcaţi civilizat, de vârste medii, nici prea tineri, nici prea vârstnici, s-au repezit la cutiile cu pilule benefice pentru unii şi otrăvitoare pentru alţii. Dar să admitem, prin absurd, că fiecare a nimerit taman medicamentul de care avea nevoie. Să admitem că fiecare ar fi avut timp să scoată reţeta din buzunar şi să selecteze din mormanul de cutii colorate numai ceea ce i-ar fi făcut bine. Cum de nimeni nu s-a gândit la şoferul cu siguranţă tânăr, proaspăt angajat, la şocul lui, la teribila emoţie pe care a avut-o (şi la nevoia lui de medicamente) când a ajuns la destinaţie şi a văzut că marfa s-a „evaporat“ pe drum? Cum de nimeni nu a pus în cumpănă „bucuria“ de a se vedea posesorul unor tablete sau picături amare cu pericolul ca transportatorul incompetent să îşi piardă serviciul sau să plătească mai mult decât are el şi familia lui? Dar dacă nici la asta nu s-a gândit nimeni, cum de acei oameni nu s-au gândit măcar la sine? La spoiala de cultură şi civilizaţie pe care se străduiau să o afişeze? La banii daţi pe haine „decente“, datorită cărora făceau o impresie bună în societate, impresie (sau construcţie) care s-a făcut praf într-o clipă? Îndelunga şi perseverenta investiţie în această imagine s-a dovedit prost plasată (mai bine investeau în medicamente!). Dar dacă nici asta nu a contat, să mai pun o întrebare: cum de nu s-au gândit la semnul crucii pe care îl făcuseră cu numai câteva secunde înainte, întrucât toată această scenă se întâmpla în faţa unei biserici?