Exerciţii de contemplaţie: Un rege mort de foame

Noi, cei care ne-am născut în interiorul creştinismului, nu realizăm întotdeauna ce luptă grea a trebuit să ducă fiinţa umană cu mentalitatea veche, deseori ostilă la adresa omului şi chiar a vieţii. Trebuie să ne gândim că era o lume în care nu exista şansa iertării, ci funcţionau legile riguroase ale răzbunării. Însăşi noţiunea de demnitate avea ceva sângeros în ea, de vreme ce implica rănirea aproapelui şi chiar sinuciderea. La popoarele antice existau diverse rituri prin care sufletul se despărţea de trup, după voinţa proprie. În China arhaică era venerat un zeu care patrona sinuciderile. Paralel cu răspândirea budismului, în societatea chineză antică sinuciderea devine un act social, săvârşindu-se uneori în cadrul unor ceremonii publice, anunţate prin afişe. Mentalitatea de atunci îi încuraja pe oameni să dispună de viaţa lor după cum considerau că este mai bine. Zeii aveau repartizate „munca“ şi frâiele destinelor în funcţie de circumstanţe şi de dorinţele lor discreţionare, indiscutabile. Omul, singur şi neajutorat într-o confruntare inegală, nu se putea salva decât provocându-şi moartea.

În Egipt, justiţia faraonică recomanda demnitarilor sinuciderea, în cazul unor delicte grave. Se practica şi o sinucidere rituală pentru faraoni, cel mai frecvent aplicându-se muşcătura de şarpe, cum a fost cazul lui Ramses al XI-lea şi al Cleopatrei. La atenieni, suicidul, deşi interzis, era admis în unele cazuri ca formă de sancţiune. Statul avea dreptul, prin magistraţii săi, să autorizeze sinuciderea şi să procure doza necesară de cucută pentru otrăvire. Sinuciderea putea fi, de fapt, comutarea pedepsei cu moartea prin execuţie sau o alternativă a ostracizării. Socrate este cazul cel mai cunoscut. Sinuciderea a căpătat în timp aprobarea scepticilor, epicureicilor, cinicilor şi stoicilor. La romani, sinuciderea era practicată pentru salvarea onoarei sau pentru a nu supravieţui unui dezastrul istoric, unei înfrângeri în luptă. Japonia a excelat în privinţa ritualizării sinuciderilor ca act de voinţă: harakiri, numit mai puţin vulgar seppuku, era considerat un act de demnitate. Femeile practicau sinuciderea gigaki. La popoarele precolumbiene din America Centrală, ca şi în triburile Africii de Nord, sinuciderile religioase erau acceptate. Celţii şi galii se sinucideau, dată fiind credinţa lor în transmigrarea sufletelor. Un caz încă şi mai curios este cel al eschimoşilor, care îi „ajutau“ pe bătrâni să se sinucidă, lăsându-i singuri în deşertul de zăpadă. În India, tradiţia vedică şi budistă admitea sinuciderea ca eliberare a spiritului de trup pe calea desăvârşirii. Un exemplu ieşit din comun este cel al regelui Candragupta, care s-a sinucis prin inaniţie. M-am gândit deseori la acest rege, bogat… ca un adevărat rege şi care, totuşi, a avut voinţa de a îşi refuza orice aliment, pentru a muri. Sunt şi cazuri când se cultivă credinţa că sacrificiul suprem este bun, în scopuri militare. Înafară de cel din Japonia, kamikadze, mai este şi războiul sfânt al mahomedanilor. Deşi religia lor interzice radical suicidul, totuşi credincioşii sunt folosiţi pentru a apăra, cu viaţa lor, cauza sfântă a Islamului. Din punctul de vedere al unui creştin, toate aceste fapte, departe de a fi lăudabile, par a fi nişte atrocităţi fără seamăn. Încă din anul 452, la Consiliul de la Arles, suicidul este asimilat homicidului şi, în consecinţă, sancţionat cu excomunicarea. În 553, Consiliul de la Orleans refuza ritualul funerar al sinucigaşilor. Noi ştim că nu suntem ai noştri şi nu putem dispune cum vrem de viaţa noastră. Evident, asta înseamnă asumarea unei umilinţe sporite, pentru că deseori condiţiile în care trebuie să ne petrecem existenţa se dovedesc total neprielnice. Dar mai înseamnă şi încredere în judecata lui Dumnezeu, dialog sporit cu Persoana treimică, pe care nu o putem minţi şi nu o putem înşela. Românii spun „Dumnezeu mi-a dat viaţă“, dar alte limbi, de circulaţie, sunt mai aproape de adevăr. Francezii, de pildă, folosesc expresia „Dieu me prête la vie“, ceea ce înseamnă „Dumnezeu îmi împrumută viaţa“. Şi noi ştim că un bun împrumutat trebuie restituit, nealterat, în momentul scadenţei.