Exigenţă liturgică

De curând, a apărut o carte a filosofului, criticului de artă şi eseistului Andrei Pleşu cu un titlu anamnetic, "Despre frumuseţea uitată a vieţii", o încercare de recuperare a firescului pentru o lume în derivă. Printre articolele reunite în acest volum există unul, "Sus inima!", care se focalizează tocmai asupra unei exigenţe liturgice şi pe care o traduce omului contemporan în valoarea ei gnoseologică: ""Sus să avem inimile!" e, în acest caz, o axiomă a efortului cognitiv, o indicaţie "metodologică". Nu poţi pricepe nimic dacă te situezi mereu la firul ierbii sau dacă scormoneşti, suspicios, dedesubturi. Trebuie, dimpotrivă, să priveşti lucrurile de la înălţime, să ai imaginea câmpului, perspectiva integratoare a zborului ş...ţ Marile contururi ale realului se văd mai desluşit de sus. ş...ţ Dar amplasamentul "la vârf" al cunoaşterii are o iradiere existenţială mai largă: nu e doar o tehnică de cercetare, ci o atitudine de viaţă, modul optim de a te situa într-o lume "căzută"".

Exigenţa liturgică din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, "Sus să avem inimile!", este prelungirea în cultul ortodox a unui imperativ patristic: "Atenţie la inimă!" Viaţa la altitudini duhovniceşti, "agăţată de toarta cerului", este viaţa la superlativul dat de vecinătatea cu Dumnezeu, de exerciţiul unei igiene ce face posibilă orice ospitalitate, a noastră în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în noi, inaugurând o gnoseologie autentică: cine trăieşte în Dumnezeu vede şi înţelege prin Dumnezeu, are "mintea lui Hristos". Există o imagine în filosofia lui Heidegger care îndreptăţeşte perspectiva. Atât timp cât cineva se va plimba pe uliţele satului, va vedea casele separat, în parte pe fiecare, fără imaginea de ansamblu. Când se va sui pe muntele din proximitatea satului, îl va vedea pe acesta în ansamblu, în întregime. Proiectul ascetic derulat de veacuri în Biserica Răsăriteană a înscris în pagini filocalice faptul că devenirile esenţiale ale omului, metodologic, comportă trei etape: purificarea ca debarasare de patimi şi reaşezarea în normalul virtuţilor, iluminarea ca instalare într-o gnoseologie "de vârf" şi desăvârşirea. Întreaga traiectorie ascetico-mistică, prezentată destul de simplificat, este concentrată în liturgicul: "Sus să avem inimile!" Inima, pentru antropologia filocalică, este centrul persoanei umane, punctul de maximă profunzime şi concentrare a acesteia, locul sălăşluirii lui Dumnezeu în om, altarul tainic al unei Liturghii perpetue. A fi cu inima sus înseamnă a fi persoană la standarde ridicate, nediluată şi risipită în exterior, ci unitară, intensă ca piesa "Rugăciune" a lui Brâncuşi. Patimile, sursele vieţii periferice şi subterane, fragmentează persoana umană în părţi pe care le absolutizează: idolatrizarea raţiunii instaurează raţionalismul excesiv, "viţelul de aur" al Iluminismului, tămâierile prelungite la altarul trupului duc la hedonismul societăţii de consum, jerbele la statuia sufletului au miros de spiritualism periculos. Cât timp se scaldă omul în zeama patimilor nu îşi dă seama că s-a udat cu ele. Aici orice erminie a propriei existenţe e imposibilă. Abia perspectiva "de deasupra" detectează insuficienţele patimilor şi ale universului lor, mecanismele parazitante şi disjuncţiile lor. Când priveşti lucrurile de jos, le vezi prin optica şi logica ta, când te sui "pe înălţimi", le vezi de lângă Dumnezeu şi împreună cu El. La altitudine, acolo "sus" unde e inima şi comoara noastră, nu se ajunge, vorba lui L. Wittgenstein, cu o simplă scară. Existenţa la vârf, viaţa pe culmi, începe cu un program vertical: "Ridicaţi-vă, măcar pentru o clipă, din mlaştina intereselor voastre imediate. Luaţi un pic de înălţime! Luaţi un pic de distanţă! ş...ţ Desprindeţi-vă, într-un minim elan igienic, de măruntaie, de idiosincrazii, vorbe goale, obsesii, nevroze. Respiraţi mai amplu, priviţi, scurt, spre mijlocul cerului, reînvăţaţi să surâdeţi. ş...ţ Există şi alte bucurii decât bucuria de a-ţi strangula duşmanul. Există şi alte plăceri decât plăcerea de a răni, de a calomnia. ş...ţ Nu vă mai conduceţi viaţa din subteranele sufletelor voastre agitate. Aşezaţi-vă, la răstimpuri, pe un loc mai înalt decât voi înşivă. Sus inima! Şi capul! Viaţa, viaţa adevărată e în altă parte..." (A. Pleşu).