Exodul românesc

Fiecare trebuie să stea la locul în care Dumnezeu l-a pus." Cuvintele părintelui Melchisedec, stareţul Mănăstirii Putna, le-am auzit anul trecut de Crăciun, cu prilejul mesei sărbătoreşti din trapeza călugărilor, unde stareţul a avut bunăvoinţa să mă primească. Cuvintele sale mi s-au întipărit în memorie şi de ele mi-am amintit de fiecare dată când, auzind de încă un caz de emigrare a unui român în Occident, m-am întrebat amărât dacă adevărul acestor cuvinte mai poate avea răsunet în mintea noastră. Dorinţa tinerilor români de a părăsi ţara şi de a se aşeza cu orice preţ în ţările apusene e un fenomen endemic de proporţii naţionale. Fiecare al treilea tânăr îşi doreşte s-o rupă cât mai repede cu România şi, fugind de deriziunea vieţii de aici, să trăiască mai bine aiurea, după criteriile bunăstării. Situaţia a devenit atât de răspândită, încât am ajuns s-o constatăm fără să ne revoltăm. E o trăsătură subînţeleasă a etosului contemporan ca copiii să-şi lase părinţii în urmă. Vorba lui Marmeladov din Crimă şi pedeapsă, aceea că fiecare trebuie să aibă un loc unde să se poată întoarce, şi-a pierdut în mileniul trei semnificaţia. Tinerii nu vor să mai aibă un loc unde să revină, revenirea devenind semn de slăbiciune şi un indiciu al neputinţei de a se adapta repede la împrejurări străine.

Exodul românesc îmbracă felurite tente, după grupa socială căreia îi aparţine cel plecat. Fetele reuşesc să plece dacă, având atuul frumuseţii, îşi atrag suficienţi peţitori ca dintre ei unul să le ia până la urmă în căsătorie. În schimb, în lipsa frumuseţii, drumul lor e imprevizibil şi cel mai adesea umilitor. Pentru ele, frumuseţea e paşaportul care le-a preschimbat în fiinţe demne de interes, iar regula aceasta, veche de când lumea, nu suferă nici o scădere în epoca consumului. Cu băieţii, situaţia e identică. Atâta doar că ei nu-şi vând frumuseţea, ci inteligenţa sau talentul, dacă le au. Creierele româneşti pleacă în cohorte în străinătate şi, dacă tendinţa aceasta va continua, trebuie să ne întrebăm dacă nu ţine de destinul acestui neam ca lucrurile să se petreacă astfel. Probabil că modul în care un popor e pus la încercare stă în periclitarea fiinţei lui prin exodul celor mai buni dintre membrii lui. E o probă în faţa căreia unele neamuri rezistă, iar altele sucombă. Rămâne să vedem dacă suntem buni de sămânţă. Dar exodul băştinaş nu se mărgineşte la tineri. Alături de ei, maturii vor să taie putina şi s-o isprăvească cu ţara. Plecarea medicilor de după 1989 este o tragedie ale cărei consecinţe le vom simţi curând pe pielea noastră: o sănătate tot mai precară, însoţită de un cinism crescând din partea unei pături medicale, care, plătită sub pragul demnităţii ei, a renunţat la criteriile morale. În fine, mai sunt disperaţii şi aventurierii, adică cei care pleacă nu fiindcă vor "mai binele", ci fiindcă a rămâne echivalează cu răul complet. Ei fug de ţară din dezamăgire şi din revoltă. Fug ca să uite că sunt români. Toate aceste "mişcări demografice" sunt bune sau rele? Sunt bune de vreme ce fiecare îşi doreşte un bine pe care nu-l poate avea în ţară. Sunt rele fiindcă resorturile care îi împing pe oameni la gestul emigrării au rădăcini materiale, nu spirituale. Nimeni nu vrea să rămână acolo din nevoia de a se împlini lăuntric, dar toţi presimt că pot trăi psihic mult mai liniştiţi acolo, cu condiţia ca, pecuniar, să scape de batjocura de aici. E un fenomen în care materia domină spiritul şi în care mamona dovedeşte că e împăratul acestei lumi. Să deplângem atunci malignitatea exodului? Am face-o dacă, în lumea pământească, criteriile spiritului ar putea ţine piept celor pecuniare. Din păcate, lupta e inegală, chiar deznodământul ei îmi scapă. Şi atunci câtora dintre noi li se mai potrivesc cuvintele stareţului de la Putna? Celor care simt că împlinirea lor e aici, nu în altă parte. Mai mult nu ştiu să spun. Dar cum evit răspunsurile de complezenţă, prefer să tac. Unii îşi găsesc un loc aici şi alţii nu. Cauzele acestei împărţiri scapă înţelegerii mele. O recunosc fără lezări de orgoliu.