Expresia martirică a Bisericii în moștenirea catacombelor - istorie și teologie în primele veacuri

Rolul arhaic al catacombelor era acela de „cimitire subterane”, rânduite de primii creștini în proximitatea orașelor antice. Cu toate că cele mai cunoscute dintre ele se găsesc în Roma, asemenea locuri au fost descoperite în contextul geografic complex al Mediteranei, în special pe coasta italiană, în orașele Napoli, în Sicilia la Siracuza, pe insula Malta, în Alexandria Egiptului, până în Tunisia. Dintre toate, catacombele romane sunt cele mai vaste și cele mai cunoscute. Din acest considerent, „reputația lor ține de importanța comunității creș­tine care locuia pe atunci în capitala imperiului”.

În esență, conținutul etimologic al „catacombelor” este incert, referindu-se în mod practic la existența unui cimitir subteran, localizat de cercetători sub Via Apia din Roma. Cu toate acestea, după unii lingviști catacomba subsumează un compozit, din grecescul „kata”, care se traduce prin „deasupra”, și latinescul „combae” - groapă. În conse­cință, s-ar putea înțelege faptul că „catacombele ar fi fost, la modul foarte simplu, o groapă/săpătură sau morminte suprapuse, unde erau așezați morții, unul lângă altul. Un cercetător german a venit însă cu o explicație diferită. El vedea în cuvintele locus ad Catacumbas o destinație topografică, inspirată de anumite particularități ale aspectului pe care îl avea terenul din zona aceea. Locul numit ad Catacumbas, în greacă kata kimbas, deasupra depresiunii, era situat pe un teren accidentat care traversa Via Apia, fiind locul de unde îi provine numele” (Maurice Besigner, Les Catacombes de Rome, Paris, 1909, p. 4).

Până recent catacombele romane nu au fost cunoscute în adevăratul lor conținut duhovnicesc. Înțele­gerea generală era împăr­țită între interpretarea funebră și anumite particularități ale unui segment social distinct din urbea romană a primelor veacuri creș­tine. Fără o perspectivă au­ten­ti­că, catacombele rămâneau încă un mister pentru lumea știin­ței. Abandonate ca interes după secolul al IX-lea, catacombele romane au fost redescoperite începând cu secolul XV. În 1432, un oarecare Johannes Lonck, între 1433-1480 câțiva monahi din ordinul Fraților Mici, în 1467 Ecosarii, în 1469 un abate din Mănăstirea Sfântului Sebastian au venit pe rând să vadă catacombele Sfântului Calist”. Au urmat, rând pe rând, mai multe vizite de cercetare, profilând tot mai intens acest spațiu spre o complexă perspectivă creștină, grefată pe filonul pictural și arheologic.

Occidentul a beneficiat de mai multe lucrări științifice edificatoare, între ele numărându-se și cea semnată de Jean-Baptiste de Rossi: „Roma subterană”. Prin această importantă cercetare știința contemporană s-a împăr­tășit de cu­noașterea unei abordări complete pe acest complex și neexploatat subiect. „Grație lui de Rossi, arheologia creștină, până acum ezitantă și neexperimentată, a devenit conștientă de ea însăși, organizându-se din punct de vedere științific” (ibid, p. 25).

Istoria antică a catacombelor

Culeasă din impedioasele preocupări ale cercetării occidentale, istoria antică a catacombelor a dobândit valoare de sursă în contextul teologiei contemporane. Prin ea avem posibilitatea să în­țelegem perspectiva iconologiei creștine, în contextul primelor paradigme de formă și fond. Cercetătorul francez Maurice Besigner evidențiază în acest sens două mari perioade, care se separă prin pacea Bisericii, certificată prin Edictul Sfântului Constantin cel Mare, în 313. „În timpul primei perioade, în vremea perse­cuțiilor, catacombele sunt în mod particular cimitire, construite de creș­tini pentru adăpostirea mor­ților. În cea de a doua perioadă, după triumful religiei creștine, catacombele au încetat, puțin câte pu­țin, să servească pe post de cimitire, devenind sanctuare, locuri de cinstire a moaștelor sfinților, în așteptarea scoaterii lor la suprafață pentru a fi așezate în bisericile Romei” (ibid, p. 29).

Prima etapă a acestei configu­rații arheologice, în calitatea ei de cimitir creștin, are legătură în antiteză cu vechile tradiții păgâne ale înmormântării. Este cunoscut în acest sens faptul că romanii păgâni apelau cel mai frecvent la practica incinerării celor repausați, depunând urnele de cenușă în locuri supraetajate, amenajate cel mai adesea în cimitire supraterane. În antiteză, primii creștini, în virtutea cre­dinței în învierea de obște a trupurilor după moarte, își îngropau morții, locul cel mai practic devenind în acele vremuri de prigoană catacombele.

Dimensiunea iconografică

Iconografia ortodoxă este tributară existenței istorice a catacombelor. De aici au fost recuperate primele reprezentări și simboluri creștine, care s-au păstrat atât de bine până astăzi. Acest lucru este certificat de marele iconograf grec, Constantinos Cavarnos: „Folosirea icoanelor de către creștini datează încă din secolul I d.Hr. O artă simbolică rudimentară exista la creș­tini din primele două secole, utilizând forme precum porumbelul (simbol al păcii lui Hristos), peștele și păstorul (simboluri ale lui Hristos), precum și păunul (simbol al Învierii). În plus, se pare că încă din sec. I d.Hr., creștinii foloseau reprezentări ale evenimentelor din Sfânta Scriptură spre a-și împodobi mormintele; reprezentări picturale ale evenimentelor din viața Mântuitorului, datând probabil din prima parte a sec. al II-lea, au fost descoperite în catacombele din Roma și Alexandria” (Constantin Cavarnos, Iconografia Ortodoxă, Ed. Doxologia, Iași, 2016, p. 15). Din acest considerent, rolul istorico-practic al cata­com­belor denotă o deosebită importanţă în recuperarea conținutului doctrinar al icoanei creștine, ca mărturie martirică vie a Bisericii Primare.