Familia paradisiacă

Crearea familiei în Grădina Edenului este epicleza actului creator săvârșit de Dumnezeu-Tatăl, prin Cuvântul Său, în Duhul Sfânt, Duhul de viață dătător și desăvâr­șitor. Fiind Iubire, Ziditorul aduce la existență prima familie abia la finalul activității Sale creatoare, ca o încununare a operei Sale, indicând tainic faptul că toate au fost create „bune foarte” (Facerea 1, 31) tocmai pentru ca prima instituție socială a umanității să poată „funcționa” optim, să poată să se înmulțeas­că și să stăpânească peste toate cele zămis­lite de Creator. Astfel, înțele­gem că istoria omului începe cu familia, cu legătura tainică de iubire pe care Dumnezeu a sădit-o în om, în bărbatul și femeia care împreună alcătuiesc umanitatea completă.

Nașterea Evei din coasta lui Adam, emoția și extazul care îl copleșesc pe acesta la vederea „ajutorului potrivit” pe care Dumnezeu i-l dăruiește („Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea” - Facerea 2, 23), precum și binecuvântarea divină pe care cei doi oameni o primesc, indică în mod clar că umanitatea se împlinește doar în comuniunea și iubirea jertfelnică dintre soți care sunt ființial legați unul de celălalt, într-o delicată relație de complementaritate reciprocă, prin care își pot trăi integritatea umană doar împreună.

Iubirea umană, în plenitudinea sa originară, paradisiacă, reflectă comuniunea trinitară, iar alteritatea lui Dumnezeu întemeiază alteritatea celuilalt¹. Chip al Sfintei Treimi, familia tinde în mod firesc către modelul și Creatorul său, de aceea pentru bărbat și femeie, amândoi chip al lui Dumnezeu, alteritatea și deosebirea lor complementară, trupească și sufletească, îi fac mai deplin „om”², îi împlinesc și le dezvăluie taina vieții - Iubirea. Într-o asemenea relație, care are ca model comuniunea veșnică de iubire din sânul Preasfintei Treimi, nu pot exista raporturi de inferioritate sau superioritate. Unitatea e legea firii și, alături de iubire, principiul întemeierii unei familii.

Din păcate, separarea de Dumnezeu prin păcat a antrenat și antrenează în continuare separarea de celălalt. Distincția în cadrul unității „bărbat și femeie” s-a transformat, după căderea în păcat, într-un „război al sexelor”³. Astăzi instituția familiei, pe care am ajuns să o numim „tradițională”, este sub asediu; ideologiile meschine ale modernității impun cu ardoare competiția, tensiunea și ostilitatea dintre bărbat și femeie, o adevărată dramă a umanului. Or, textul scripturistic limpezește fără echivoc problema. Să ne amintim că Dumnezeu, văzând singurătatea lui Adam, hotărăște să facă un „ajutor potrivit pentru el”: femeia (Facerea 2, 18). Imperios necesar de remarcat este faptul că aghiograful folosește pentru cuvântul „ajutor” termenul ebraic ʻēzer, termen folosit, într-o manieră aproape exclusivă, în alte locuri din Vechiul Testament pentru a-L desemna pe Dumnezeu. De pildă, formulele din Psalmi, precum: „Domnul este ajutorul meu”, sau „Ajutorul meu vine de la Domnul”, traduc tocmai acest cuvânt ebraic ʻēzer⁴. Pornind de la acest fapt, înțelegem în mod clar că Dumnezeu nu a adus la existență femeia pentru a avea un statut inferior bărbatului, ci pentru a-i fi acestuia ajutor și sprijin, întocmai cum și Dumnezeu este un sprijin și un ajutor pentru întreaga creație. Mai mult, să nu uităm că în mentalul biblic ajutorul vine, în general, de la cineva superior⁵ sau egal cu cel aflat în nevoie, ceea ce pune în lumină nobila misiune pe care Dumnezeu a rânduit-o femeii.

După izgonirea din Rai, armonia familiei pa­radisiace a fost profund alterată, iar acest fapt reiese din modul în care atât societățile pă­gâne, cât și cea iudaică se raportează la re­la­ția dintre bărbat și femeie. Taina se estompează, iar iubirea tinde să nu mai joace rolul principal. Totuși, la plinirea vremii, Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume pentru a restaura menirea sfântă și sublimă a familiei, pentru că „precum femeia este din bărbat, așa și bărbatul este prin femeie și toate sunt de la Dumnezeu” (I Corinteni 11, 12). Nu întâmplător, prima minune săvârșită de Fiul lui Dumnezeu întrupat a fost chiar în timpul unei nunți din Cana Galileei, un mic sătuc, aflat între Nazaret și Capernaum (Ioan 2, 1-11). De atunci nunta devine o anticameră a Împărăției cerurilor, o pregustare a ospățului mesianic de la masa Împărăției, în capul căreia să află mirele Hristos. De atunci, familia și căsătoria sunt ridicate la rang de taină, iar relația dintre cei doi soți trebuie să devină o veșnică și reciprocă revărsare de iubire jertfelnică, respect și ascultare, în lumina harului iubirii Preasfintei Treimi.

 

Note:

¹. Olivier Clément, „Cuvânt înainte”, la: Paul Evdokimov, Taina iubirii: Sfințenia vieţii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, București, 1994, p. 9.

². Pr. dr. Vasile Gavrilă, Cununia - viață întru Împă­­răție, Fundația, „Tradiția Românească”, București, 2004, pp. 29-30.

³. O. Clément, „Cuvânt înainte”, la: Paul Evdokimov, Taina iubirii..., p. 9.

⁴. Philippe Lefebvre, Afirmații intempestive ale Bibliei despre familie, traducere de Marian-Răzvan Minciu, Ed. Spandugino, București, 2020 p. 43, n. 1.

⁵. Biblia după textul ebraic: Geneza, ediție îngrijită de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, Ed. Humanitas, București, 2017, p. 212.