Familia, un patrimoniu al umanității

Familia nu este nici „modernă”, nici „tradițională”, căci niciodată n-a fost prizoniera vreunei epoci. De mii de ani, ea încă nu s-a demodat, tocmai pentru că nu ține de modele și de tendințele vreunei societăți, ci de însăși firea omului. Păstrarea acestei moșteniri sfinte a umanității se dovedește o datorie astăzi, și pentru ea pledează și Elisabeth Montfort, jurist, filosof, fost deputat european de origine franceză, una dintre figurile de marcă ale luptei pro-familie din Europa. Elisabeth Montfort creionează cu acest prilej principalele repere ideologice ce stau la baza teoriei genului, atrăgând totodată atenția asupra pericolului pe care-l reprezintă acest experiment social nedeclarat.

Trebuie luată în considerare importanța a ceea ce se cheamă „teoria genului”. În locul cuvântului „teorie de gen”, eu prefer cuvântul „concept de gen”. Acest concept difuzat de studiile de gen este unul dificil. Când încercăm să reflectăm asupra acestui concept, trebuie să acceptăm a intra într-o mare confuzie, căci cuvântul „gen” are mai multe definiții. El emană relativism, individualism..., căci, într-un fel, individul se consideră propriul lui creator, crezându-se măsura tuturor lucrurilor.

Prima definiție a cuvântului „gen” este sensul său obișnuit: „genul uman”. Nicăieri însă genul uman nu există într-un mod neutru. El există ca masculin sau feminin. Genul diferențiază specia umană de specia animală, definind comportamentul bărbatului, sau al femeii, legat de sexul biologic al fiecăruia. Astăzi însă suntem obligați să facem diferența între „gen” și „sex biologic”, deși în franceză pentru multă vreme am avut doar un singur cuvânt, cuvântul „sex”.

Cel de-al doilea sens, de altfel interesant și fără conotații ideologice, este sensul social. Acesta ne permite să studiem evoluția rolului bărbatului sau al femeii în societate și în istorie. Pe mine, în calitate de femeie, mă interesează să studiez poziția femeii în istorie. Constatăm într-adevăr că, în anumite perioade ale istoriei noastre, în societățile occidentale, femeia a fost supusă bărbatului. Este un fapt obiectiv. Nu trebuie să uităm că a trebuit să așteptăm anul 1970 pentru ca femeia să aibă aceleași drepturi ca bărbatul în exercitarea drepturilor parentale, să aibă aceleași drepturi ca bărbatul în cadrul căsătoriei. Sincer să vă spun, a trebuit să intru la Facultatea de Drept pentru a învăța acest lucru. Părinții mei se înțelegeau bine, luau toate deciziile împreună, iar mama nu se simțea deloc supusă bărbatului ei în ceea ce privește educația copiilor. Vedeți, există litera și duhul literei în ceea ce privește felul în care se iau deciziile. Nu este însă mai puțin adevărat faptul că până în 1970, chiar și numai din punct de vedere juridic, femeia era considerată un incapabil major, deci un minor. Astfel încât, prin căsătorie, ea trecea de sub autoritatea tatălui ei sub autoritatea soțului ei. Aceasta era legea, așa stăteau lucrurile din punct de vedere juridic. Feministele au vrut egalitate de drepturi în toate domeniile vieții sociale: în familie, în domeniul economic, profesional, precum și în cel politic. Putem spune că secolul XX a permis femeilor să obțină aceleași drepturi precum bărbații.

Ideologia genului

Începând de la acest sens social al cuvântului „gen”, lucrurile au degenerat. Ca reacție față de această noțiune de „incapabil major” dată femeilor, feministele s-au împărțit în două grupuri. Primul este cel al feministelor universaliste sau egalitariste. Acestea au considerat că singura modalitate de a obține egalitatea era de a estompa diferența dintre bărbat și femeie. Ele se prezentau, spre exemplu, ca „deputat”, nu ca „femeie deputat”. Celălalt curent este reprezentat de feministele pe care le-aș numi realiste, diferențialiste, care considerau că este posibil să obțină aceleași drepturi și să respecte ­totodată distincția băr­bat-femeie, adică să se situeze în această perspectivă a alterității. Un lucru este obținerea unui drept, în cazul de față accesul la egalitatea de drepturi, și un cu totul alt lucru este distincția bărbat-femeie, însă acestea două nu sunt incompatibile. În plus, la nivel genetic, anatomic, diferența dintre bărbat și femeie este evidentă.

Un al treilea curent îl constituie feministele gender, care teoretizează curentul feminist egalitarist și ajung să spună că de fapt distincția bărbat-femeie este o construcție a societății, cu scopul de a pune femeia într-o poziție de dependență față de bărbat. Potrivit lor, această poziție de dependență trebuie corectată, iar singurul mod de a corecta acest lucru este să se considere că statutul social al femeii este o construcție, o atribuire dată femeii de către societate din cauza diferenței ei biologice, în special din cauza rolului ei procreator, căci există anumite sarcini legate de procreație. Această a treia etapă este numită ideologia genului. Ea constă așadar în negarea distincției bărbat-femeie, cu scopul de a deconstrui societatea formată pe schema bărbat-femeie, pentru a o construi mai apoi după schema heterosexual-homosexual. Individul își alege propriul gen fără să țină seama de ceea ce îi spune trupul său sexuat. Feministele genului pretind că trupul nu are nimic de spus în legătură cu construcția iden­ti­tății individului. Tocmai de aceea dau la o parte trupul sexuat; el nu spune nimic, e mut. Singurul lucru care contează este genul, care este decis de către individ, în funcție de sexualitatea și de orientarea sa sexuală. Puterea este luată de individ, în detrimentul naturii. Este o dialectică, o opoziție între natură, acest trup sexuat care ne este dat, pe care nu l-am ales, și cultură, adică tot ce este inventat de om. Să nu uităm însă că în acest domeniu cultural omul nu poate inventa, nu poate construi decât plecând de la datul naturii, căci el nu este Dumnezeu, nu poate construi din nimic. Aici se produc ruptura antropologică, revoluția antropologică și culturală. În această ideologie a genului, omul se consideră într-un fel propriul lui creator: doar el singur decide cine este el însuși.

Când privim evoluția legii, evoluția poziției bărbatului și a femeii în societate, nu din punct de vedere moral, ci juridic, vedem bine că evoluția societăților noastre ne conduce, pe de o parte, la pierderea distincției bărbat-femeie, iar pe de alta, la obsesia egalității între bărbat și femeie.

Erodarea sensului egalității

Am ajuns să nu mai știm exact nici ce înseamnă egalitatea. Așezăm egalitatea ca pe un principiu intangibil în democrațiile noastre, dar dăm cuvântului „egalitate” un sens abstract, care nu ia în considerație istoria unică a fiecăruia, a bărbatului și a femeii, nici ceea ce le este comun acestora. Avem așadar o poziție ab­stractă a egalității. Spre exemplu, pentru a obține egalitatea în cadrul așa-zisei „căsătorii pentru toți” - expresie care este de altfel un abuz de limbaj -, promotorii „căsătoriei pentru toți”, adică ai Legii Tobira (care a adus, în 2013, legalizarea căsătoriei persoanelor de același sex în Franța, n.t.), propun ștergerea distincției bărbat-femeie, astfel încât să nu mai fie necesar ca pruncii să aibă un tată și o mamă, nici ca soții care trăiesc împreună să mai fie femeie și bărbat. Este suficient ca ei să fie soți asexuali și de nedistins din punct de vedere sexual. Pentru a atinge egalitatea, acești promotori ai „căsătoriei pentru toți” n-au găsit nimic mai bun decât indistincția sexelor. Însă, când vedem părerea Consiliului Consti­tuțional, este foarte clar: principiile de egalitate, spune Consiliul Constituțional, nu sunt puse sub semnul întrebării când, în situații diferite, tratarea este diferită. Un cuplu bărbat-femeie nu este un cuplu format din două femei, nici un cuplu format din doi bărbați. Fără să se intervină la principiile egalității, este normal să fie tratat diferit un cuplu bărbat-femeie, constituit în vederea procreării și a educării copiilor față de un cuplu constituit din două femei sau din doi bărbați.

Este vorba despre un fel de transfer al principiului de egalitate. Dacă de-a lungul secolului XX am văzut revendicările feministelor în scopul obținerii acelo­rași drepturi ca bărbații, cu alte cuvinte, egalitatea dintre femei și bărbați, astăzi, la începutul secolului XXI, ne situăm într-un transfer al acestei egalități către egalitatea dintre heterosexuali și homosexuali. Considerându-i pe homosexuali drept o evidență, o realitate incontestabilă, lobby-ul LGBT vrea ca, așa cum heterosexualii au drepturi, și homosexualii să aibă aceleași drepturi. Așa cum heterosexualii au dreptul să se căsătorească, și homosexualii trebuie să aibă dreptul să se căsătorească; tot așa cum heterosexualii au dreptul să aibă copii, și homosexualii trebuie să aibă dreptul de a avea copii. Însă heterosexualii nu au drepturi, căci nu heterosexualul este subiectul legii, ci bărbatul și femeia.

Pentru a ajunge la egalitate este inoculată ideea că trebuie ștearsă distincția dintre bărbat și femeie și că bărbatul și femeia nu mai sunt subiecți de drept, ci subiecții de drept sunt heterosexualul și homosexualul, ceea ce corespunde însă unei viziuni parțiale a realității privind bărbatul și femeia, privind persoana umană.

Nu putem spune că o persoană este heterosexuală sau homosexuală. Aceasta ar însemna să o reducem la o orientare sexuală, la o practică sexuală. În schimb, putem spune că o relație sexuală poate fi heterosexuală sau homosexuală. Vedeți diferența? Nu este același lucru! Nu putem să definim o persoană plecând de la orientarea sa sexuală! Aceasta ar însemna să o reducem! O persoană este mult mai mult decât atât! Ea are un corp, o inteligență, o inimă. (Sursa:https:// www. youtube.com/watch?v= cwZyuvvzKQY; traducere și adaptare de Ionuț Aurelian Marinescu)