„Fără valorile morale absolute nu putem trăi”

Marilena Rotaru este unul dintre cei mai importanți jurnaliști și realizatori de televiziune din România, autoare a numeroase interviuri și documentare de referință, dedicate Regelui Mihai și unor mari personalități ale culturii și exilului românesc. Prin acestea, în special prin seria „Memoria exilului românesc”, reunind 150 de documentare despre marile nume care au păstrat România vie dincolo de granițe, a contribuit la recuperarea unei memorii istorice pe care regimul comunist a încercat să o șteargă. În dialogul de față, Marilena Rotaru ne vorbește despre memorie, identitate, credință și responsabilitatea față de moștenirea culturală și spirituală a neamului românesc.

Aţi realizat, de-a lungul timpului, numeroase interviuri şi documentare dedicate unor mari personalităţi ale culturii şi exilului românesc. Care sunt oamenii care v-au impresionat cel mai mult şi ce a rămas cel mai adânc întipărit în sufletul dumneavoastră din întâlnirea cu ei?

Nu pot să stabilesc o ierarhie, pentru că nu poate exista o com­petiție între Celibidache, Cioran, Paul Goma, Vintilă Horia, Regele Mihai, Camilian Demetrescu… Fiecare dintre aceste personalități mondiale de origine română repre­zintă valori din diferite domenii: spiritual, cultural, artistic, istoric... În fiecare documentar există o amprentă de viață, de destin, de har și de creație. Participarea unor români care n-au putut accepta comunismul, la contextul unor trăiri universale, cu asumarea grelelor jertfe: despăr­țirea de ţară, de familie, de rădăcini. Despărțire, nu rupere. Situații de viață care, în fiecare caz, au dat tablouri dramatice diferite. Întrebându-l în 1991 pe profesorul Alexandru Ciorănescu de la Universitatea La Laguna din Santa Cruz de Tenerife, ucenicul lui Nicolae Iorga, strălucitul lingvist (autor al Dicționarului etimologic al limbii române) și inegalabil comparatist, cum și-ar caracteriza exilul, mi-a răspuns: „Pentru a fi mai exact, trebuie să-l parafrazez pe Nichita Stănescu: «Eu sunt o pată de ­sânge care vorbește. Românește» Iată imaginea poetică a condiției de exilat”.

Nu pot să fac un clasament, dar pot să exprim ceea ce mi s-a impus din toate poveștile de viață, din toate rănile vii în care am intrat. De-a lungul a 35 de ani, serialul de televiziune „Memoria exilului românesc” mi-a oferit, cum am mai spus, o călătorie inițiatică. La ca­pătul tuturor drumurilor și dialogurilor, s-a ridicat deasupra neînchipuitelor talazuri existențiale, statornică și profundă, conștiința apartenenței la izvoarele ancestrale ale românilor. O călătorie inițiatică prin inima și ochii limbii române, prin puterea limbii române.

Puterea limbii române în împlinirea unei misiuni. Am perceput în fiecare destin de exilat asumarea viziunii istorice a lui Kogăl­niceanu privind „solia națiilor pe pământ și răspunderea pentru moștenirea primită”, ca și rațiunea acestei misiuni conturate în gândirea lui Nicolae Iorga: „... prive­liștea aceasta grandioasă a încer­cărilor prin care un neam își cu­cerește și mărește locul sub soare... pentru a duce mai departe în menirea ei, desigur dumnezeiască, umanitatea însăși”.

După 1990 a venit vremea „exilului de după exil”

În dialogurile pe care le-aţi purtat cu personalităţile exilului românesc, cum apărea imaginea României pe care au păstrat-o în suflet departe de ţară? Ce valori considerau ei că sunt esenţiale pentru viitorul României?

„Memoria exilului românesc” mi-a conturat o altă hartă: aceea a statornicirii în lume a valorilor spiritului creator românesc, moștenite și create în a doua jumătate a secolului XX și prima jumătate a secolului al XXI-lea. Din fericire, harta României spirituale o depășește cu mult pe cea a României geografice. Tot ceea ce granițele politico-administrative au despărțit și despart, limba română a unit și unește. O sintagmă abuziv folosită - și în limba de lemn „de dinainte de” și „de după” - exprimă un neadevăr al exilului: „Au părăsit România”. Deloc. Exilații, și mă refer la cei care s-au refugiat înainte de 1989, au părăsit un regim politic, dar România și-au luat-o cu ei. Am văzut în casele românilor semnele României profunde și am auzit vorbită o română aleasă, corectă, rostită cu demnitate și cu iubire, nu numai de cei plecați din România, ci și de copiii lor care nu s-au născut în România.

Existența literară a lui Vintilă Horia începe în limba română în România și se încheie în limba română, în Spania, cu ultimul său roman, Mai sus de miazănoapte. Ultimele zile din viața voievodului Ștefan cel Mare, scrise cu opt luni înainte de plecarea autorului la cele veșnice. Îmi amintesc convorbirile noastre telefonice din septembrie 1991 (convorbiri cu pixul în mână), glasul tineresc, melodios și entuziasmat cu care Vintilă Horia își exprima bucuria redescoperirii arhaismelor. „E fantastic, spunea, sunt acolo, în memoria mea, vin firesc.” Altădată, în aceeași toamnă, mi-a vorbit despre o poezie a lui Grigore Vieru („Brâncuși”), citată și tradusă de Eugen Coșeriu la o conferință la care Vintilă Horia asistase. „Poate că poeții din România sunt la un nivel poetic mai înalt, spunea Vintilă Horia, dar basarabenii au știut să facă din cuvânt o țară, au întregit un neam în jurul limbii. Au înțeles că, oriunde și oricând, limba română reprezintă Cerul și Pământul nostru. Nu palpită în ea fiorul rugăciunii cu care venim pe Pământ spre a ne înălța la Cer? Aștept o invazie a basarabenilor.”

Cu glasul stins de o cumplită boală a coardelor vocale, Teodor Cazaban, recitatorul unic al lui Eminescu, continua să-i rostească poemele în șoaptă, oficiind parcă un ritual profund. Nu încetam să-i admir rostirea românească. „Cum altfel? Dacă nu respiri nu trăiești. Limba română este respirația mea!”

După incredibila solidaritate a românilor din decembrie 1989, și cei din țară și cei din exil au văzut cum se desprind și cad bucăți mari din visul de libertate pe care-l credeau atins. Pentru cei mai mulți, în acele momente, dispariția lui Ceaușescu, pașa­portul și faptul că puteau ieși din țară sau să se întoarcă în țară la mormintele bunicilor și stră­bunicilor, reprezenta libertatea. În fond, ce prizonier de zeci de ani, eliberat, vede libertatea mai departe de primul gard?! Celor din exil distanța le-a dat un plus de limpezime. Pentru Camilian Demetrescu, exilatul din România și disidentul față de Occident, după 1990 a venit vremea „exilului de după exil”, cum scrie în jurnalul său. În discursul său din vara lui 2005 la Școala de vară a „Memorialului de la Sighet”, se referea deschis la îndepărtarea Uniunii Europene de rădăcinile ei creștine. „În timp ce marea Europă, surdă la loviturile de secure ce continuă să se abată asupra trunchiului mutilat, doarme, visând paradisul miracolului economic, al succesului narcisist și al superfluului, cealaltă, mica Europă, ținută trează de insomnia conștiinței, stă de veghe. Alarmați de vigoarea cu care tinerele vlăstare încolțesc din trunchiul amputat al Marii Tradiții, pădurarii de la Bruxelles sunt gata să le taie cu securea noii Constituții europene care neagă rădăcinile creștine ale Europei”.

Instituțiile statului nu au recuperat, așa cum era normal, nume importante din exilul românesc: Vintilă Horia, Camilian Demetrescu, Paul Goma. În dialogurile de la Paris, din anii 1995-1999, Virgil Ierunca mai ales, dar și Monica Lovinescu vorbeau despre trădarea intelectualilor care au schimbat, nu o dată, cursul istoriei noastre, nu în favoarea românilor, ci a unor interese susținute de o anume elită intelectuală. „Despre ce reconciliere vorbim, se întreba Virgil Ierunca, a lui Paul Goma cu cei care au semnat excluderea lui din Uniunea Scriitorilor în 1977 și expulzarea din România?!” Monica Lovinescu vedea insolvabilă problema memoriei, la fel cum o vedea și Bukovski. „Suntem pe cale de a cădea sub loviturile unui cuplu infernal, uitarea-iertarea, în care uitarea înglo­bează iertarea. N-ai pe cine să ierți, că nimeni nu-ți cere iertare.” Paul Goma a murit refugiat politic cu domiciliul în Franța. Fără nici o cetățenie.

„De 55 de ani, prin meseria de jurnalist, am încercat să mă ridic la înălțimea strămoșilor mei”

După mai bine de trei decenii de la căderea comunismului, credeţi că o parte dintre speranţele acestor oameni pentru România s-au împlinit? Ce credeţi că s-a câştigat şi ce s-a pierdut?

Nivelul dezastrului școlii și învățământului românesc nu prea mai face perceptibil vreun câștig. Câștigul este individual, acolo unde familia și resurse private au asigurat educația și instrucția copiilor și tinerilor. Avem tineri excepționali, cu performanțe remarcabile. Tineri, nu generații. La nivelul masei de elevi educația este zero, iar instruc­ția precară. Pentru că programa școlară nu mai conține lectura operelor scriitorilor români, elevii nu-și pot ­forma un vocabular. Scrisul și vorbitul sunt în mare suferință. La fel și aspirațiile. Sunt oglinda clasei politice într-o continuă degradare de 36 de ani. Avea mare dreptate prietenul și colegul meu de facultate Alex Ștefănescu, atunci când propunea câte o zi de închisoare pentru fiecare greșeală de limbă română a fiecărui politician. Nu sunt nostal­gică, dar nu pot să nu remarc faptul că politicienii români din anii ‘90, după ieșirea din comunism, și cei de dreapta și cei de stânga, aveau un nivel intelectual cu mult mai ridicat decât cei de astăzi.

Trăim vremuri de totală profanare a esenței umanității, a creației divine. Ideologiile au confiscat și maculat dimensiunea morală și poruncile care mai țineau lumea în băierile ei: „Să nu furi, să nu ucizi, să nu...” Iubirea de aproapele s-a înlocuit cu ura față de aproapele și cu iubirea de arginți. Ea demolează valorile pe care s-a înălțat umanitatea. Copii care-și sacrifică părinții în numele unor rătăciri fără identitate, închinați la altarul globalismului și al corectitudinii politice. Părinți care-și predau copiii Sodomei și Gomorei acestui timp! Mă uit consternată la colegi de presă care și-au făcut icoane din politicieni! Acum, când orice graniță între stânga și dreapta s-a șters! Ceva s-a rupt în dăinuirea lăsată de Bunul Dumnezeu în Împărăția Sa! I-am lăsat cale liberă celui rău! Ne-am predat ideologiilor!

Să-ți iubești țara, un mare pericol! Să-ți faci meseria, la fel! Politica ideologiilor a mânjit tot! Să fii medic acum și să nu asculți ordinele politicienilor, la fel! Să iubești și să vorbești corect limba română? Ești anatemizat de toți adepții lui „decât ora doisprezece”!

Am fost educată de părinții și dascălii mei în respectul valorilor acestui neam. Șapte strămoși ai mei și ai soțului meu sunt în Altarul Catedralei Neamului. De 55 de ani, prin meseria de jurnalist, am încercat să mă ridic la înălțimea lor! Prin cenzurile comuniste și postcomuniste! Pe contrasens! Lumea de astăzi nu este lumea mea! Trăim, cum spunea Vintilă Horia, un „proces de diabolizare a politicii”, când „totul este umilit prin politică”. Suntem ținte mortale pentru cei care n-au alt scop decât degradarea omului și a Creatorului Său. Și a legăturii dintre om și Creator. Până-n ultima clipă a vieții mele mă va călăuzi îndemnul Sfântului Cuvios Cleopa de la Sihăstria, din acel iunie 1998, când ne-a binecuvântat pe mama și pe mine, în chilia sa de la Sihăstria: „Rugă­ciunea este coroana faptelor bune. Întreaga viață, omul creștin urcă treptele coroanei, până în fața lui Dumnezeu”.

„Ce multă Românie e aici!”

Astăzi, milioane de români trăiesc în afara ţării. Cum vedeţi această nouă formă de plecare din România şi în ce măsură ea diferă de experienţa exilului românesc din perioada comunistă?

Astăzi nu mai vorbim despre exilați, ci despre diasporă. Plecările de astăzi nu mai sunt fără întoarcere. Sunt plecări pentru posturi plătite mult mai bine ca în România, pentru un trai mai bun, pentru studii în renumite centre universitare. Deși viața departe de țara și de casa ta nu este ușoară, nu mai poate fi vorba de o despărțire definitivă. Românii din actualele comunități din Europa, și nu numai, se întorc acasă de sărbători, și unii chiar definitiv. Este o formă de libertate. Aș remarca însă altceva. Acum doi ani, în preajma Cră­ciunului, am participat la un festival de colinde organizat de cele nouă parohii ortodoxe românești din jurul Madridului. Trei generații, de câteva ori chiar patru, îmbrăcate în superbe straie populare, urcau pe scenă și cântau colindele noastre din moși-strămoși. Un bunic cu glasul înecat de lacrimi spunea întruna unor tineri: „Ce multă Românie e aici! Ce multă Românie!”. Festivalul a fost imaginea vie și tulburătoare a afirmației unui preot grec care a văzut, în mul­țimea bisericilor ortodoxe ridicate de români, după 1990, în diferite țări și în cel mai mare număr de pelerinaje ale românilor la ­locurile sfinte, asumarea misiunii de reîncreștinare a Europei. Prin Liturghia în limba română. Românii și limba română, solii unității creștine.

„O națiune care acceptă să-și negocieze trecutul este pe cale de dispariție”

Aţi avut privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape pe Regele Mihai şi de a realiza mai multe emisiuni dedicate Majestăţii Sale. Care sunt amintirile sau momentele care v-au rămas cel mai viu în memorie?

Regele Mihai a fost o prezență continuă în copilăria și adoles­cența mea prin poveștile bunicii materne, bunica Ecaterina, și prin cele ale tatălui meu, tânăr ofițer în armata regală, decorat pe timpul războiului, de două ori de Regele Mihai. Căutam să citesc cărți, interzise atunci bineînțeles, căutam oameni care să-mi vor­bească despre timpul dinaintea nașterii mele. Simțeam că intrasem într-un plan secret al vieții mele și că împlinirea lui însemna împlinirea propriei mele vieți.

23 de ani (1991-2014), cu și fără cameră de filmat, am fost martorul ales să asculte cuvântul Regelui despre furtunile și încrâncenările istoriei, despre încercările exilului, despre dreptate și libertate, despre credință, iubire, iertare, împăcare, despre valorile care țin în dreaptă cumpănă lumea în care trăim. O instanță morală nemaiîntâlnită îmi confirma prin cele mai mărunte gesturi și prin cuvinte simple, dar precise, misiunea și vocația de suveran. Toate momentele erau luminate de iubirea suveranului pentru poporul căruia i-a fost de două ori Rege. Uns în biserică. Mi-a rămas vie în memorie pledoaria sa continuă, prin cuvinte puține, dar apăsătoare, pentru adevărul istoric, respectul pentru sacrificiul strămoșilor, pentru valorile neamului nostru. „Adevărul istoric nu poate fi negociat”, spunea. „El este unul singur și românii au dreptul să-l afle. O națiune care acceptă să-și negocieze trecutul este pe cale de dispariție.”