Familia, „dăruirea de sine care nu ține socoteala”

Societatea de astăzi pune, adesea, familia în faţa unor provocări pe care le poate gestiona cu dificultate dacă reperele la care se raportează sunt departe de cele duhovniceşti. Părintele Mihail-Iulian Grobnicu, inspector eparhial la Sectorul învăţământ şi activităţi cu tineretul al Arhi­episcopiei Bucureştilor, spune că aceste repere duhovnicești nu reprezintă un strat adăugat peste viața socială, ci sunt chiar felul în care privim. În opinia sa, vocația soților nu constă în a ocupa două locuri fixe, ci în golirea unuia spre celălalt, fiecare după darul și puterea lui, iar virtuţile care îi ţin uniţi sunt răbdarea, smerenia şi iertarea.

Care considerați că sunt astăzi cele mai mari provocări cu care se confruntă familia creștină și în ce măsură acestea țin de schimbările societății, dar și de slăbirea reperelor duhovnicești ale omului contemporan?

Aș fi tentat să încep cu lista obișnuită a relelor vremii și tocmai de aceea n-o voi face. Ca de fiecare dată, ca și în cazul păcatelor, cred că provocarea cea mai mare este aceea în care ne aflăm în momentul de față, cea cu care ne luptăm aici și acum. Însă, dacă este să mă refer la ce aduce distinct societatea în care trăim, consider că provocarea cea mai adâncă nu vine de la un dușman anume, ci de la faptul că ne-am dezvățat să locuim împreună, în timp. Familia este singura formă de viață care cere durată: nu poate fi optimizată și nu poate fi încercată provizoriu, așa cum facem cu alte bunuri sau servicii. Or, noi trăim într-o lume în care aproape orice legătură pare reversibilă, iar ceea ce nu este reversibil ne sperie.

Cât despre a doua parte a întrebării, mărturisesc că nu pot despărți chirurgical între cele două. Sincer, le văd împreună. Reperele duhov­nicești nu sunt un strat adăugat peste viața socială, ca un acoperiș peste o casă deja ridicată; ele sunt chiar felul în care privim. Iar când privirea slăbește, slăbesc toate deodată, și rugăciunea, și răbdarea, și putința de a mai vedea în celălalt altceva decât o sursă de nemulțu­mire sau o resursă pentru satisfacerea nevoilor sau dorințelor mele. Așa că poate merită să ne întrebăm nu ce ne asediază din afară, ci ce mai suntem în stare să ținem ­înă­untru, ce ne mai hrănește pe ­dinăuntru și răspunde sau nu la stimulii societății noastre.

Rolurile soților în familie cunosc astăzi transformări importante, pe fondul implicării tot mai mari a femeii în viața profesională și al participării bărbatului la creșterea copiilor și la responsabilitățile casei. Cum poate fi înțeleasă această realitate prin prisma învățăturii creștine despre familie și despre vocația soților?

Aș vrea să spun întâi ceva ce se uită ușor: multe dintre „rolurile dintotdeauna” nu erau porunci evanghelice, ci așezări economice ale unei lumi care nu mai există. Evanghelia nu ne-a lăsat o schemă de împărțire a treburilor casei și greșim dacă o citim astfel. Mai degrabă, atunci când se vorbește despre familie, vedem în Sfânta Scriptură o direcție: dăruirea de sine care nu ține socoteala.

Sfântul Apostol Pavel, în Efeseni 5, nu-și începe pledoaria cu supunerea soției, ci cu supunerea unuia altuia întru frica lui Hristos; tot ce urmează se citește din acel început, alt­minteri se citește greșit. Carevasăzică, vocația soților nu este să ocupe două locuri fixe, ci să se golească unul spre celălalt, fiecare după darul și puterea lui, într-o mișcare care se schimbă de la un an la altul. Ceea ce mă neliniștește, așadar, nu este noua împărțire a sarcinilor, ci un risc mai subțire: ca doi oameni să ajungă doi administratori eficienți ai aceleiași logistici, fără vreme să se privească, să-și zâmbească, să-și vorbească. Se poate împărți totul corect și, totuși, să nu mai fie nimeni acasă.

Din experiența dumneavoastră de preot, profesor și duhovnic, care sunt cele mai frecvente dificultăți pe care le întâlniți astăzi în viața familiilor și cât de importantă este pregătirea duhovnicească a tinerilor înainte de întemeierea unei familii?

Rareori vin oamenii cu păcate mari. Vin cu oboseală. Vin cu tăcerea aceea instalată pe nesimțite, când doi soți au încetat să-și spună adevărul în lucruri mărunte, ca să nu strice seara și au descoperit apoi că nu-și mai pot spune nimic. Și vin aproape întotdeauna târziu: atunci când întrebarea a devenit „cine e vinovat”, nu „ce ni s-a întâmplat”. De aceea, caut, pe cât îmi este cu putință, să le reamintesc de prefacerea minunată a apei în vin la Nunta din Cana Galileei: vine un moment când rămâi fără tăria vinului (a iubirii puternice de la început) și tot ce-ți mai rămâne este apa fără tărie, fără parfum, fără aromă. Atunci, este nevoie să ceri ajutorul, să-L cauți pe Cel care ține familia și Care are puterea de a preface apa în vin.

Despre pregătirea tinerilor: da, este importantă, dar nu chiar în felul în care ne-am obișnuit să credem. Nu poate fi doar un curs ținut înainte de cununie. Un tânăr nu învață căsătoria din informații, ci văzând oameni care rămân în căsnicie, în promisiune, în iubire; și tocmai aceasta le lipsește multora, nu au văzut niciodată de aproape o iertare adevărată. De aceea cred că pregătirea începe cu mult înainte de nuntă și că, la drept vorbind, ea nu este pregătire pentru căsătorie, ci pregătirea de a deveni cineva care poate face o promisiune, înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

Care sunt acele virtuți și dispoziții sufletești care pot păstra unitatea unui cuplu într-o vreme în care răbdarea pare tot mai greu de cultivat, iar divorțul a devenit, uneori, o soluție la îndemână?

Aș numi trei, cu grija de a nu le preface în lozinci. Întâi, răbdarea, care în grecește trimite la actul de „a rămâne sub”: nu a îndura cu dinții strânși, ci a nu fugi de sub greutate înainte ca greutatea să-și fi spus cuvântul. Apoi, smerenia, în forma ei cea mai concretă: putința de a bănui că s-ar putea să mă înșel eu, că s-ar putea ca felul în care văd eu lucrurile să nu fie singurul valid, că sunt mari șanse ca eu să fi auzit fără să fi ascultat ceea ce mi s-a transmis. Fără această formă de golire de sine, orice neînțelegere devine un proces cu sentința scrisă dinainte. Și, poate cea mai rară, atenția: capacitatea de a-l privi pe celălalt fără „dosarul” lui. Noi ținem, aproape toți, un dosar; iar cu anii ajungem să nu mai vedem omul, ci dosarul. În drumul ei de a deveni un gest solemn, iertarea, consider eu, pornește din această deprindere zilnică de a nu mai ține socoteala.

Nu spun că acestea salvează orice căsnicie. Spun doar că, fără ele, nu se ține nimic în picioare, nici măcar o prietenie.

Atunci când, în ciuda rugăciunii, a sfatului și a strădaniei unui duhovnic, o familie ajunge să se destrame, cum trăiește preotul un asemenea moment și ce poate învăța din aceste situații despre fragilitatea omului și despre lucrarea lui Dumnezeu în viața unei familii?

Cinstit vorbind, îl trăiește ca pe un doliu și cu ispita foarte omenească de a căuta unde a greșit, ca și cum lucrarea preotului ar fi o tehnică ale cărei rezultate se pot măsura. Cel mai greu lucru pe care l-am învățat este să nu citesc lucrarea lui Dumnezeu după reușită. Nu știu ce face Dumnezeu într-o familie care se destramă. Cred că face ceva, dar nu am dreptul să spun ce, nici să dau în grabă un sens durerii altuia; graba de a explica suferința e adesea o formă de a fugi de ea. Există, de altfel, situații mai multe decât ne place să recunoaștem, în care despărțirea nu este eșecul rugăciunii, ci sfârșitul unei violențe; iar acolo tăcerea preotului trebuie să fie foarte curată.

Ceea ce rămâne este o singură certitudine: oamenii aceia nu ies din grija lui Dumnezeu în ziua în care li se despart drumurile. Iar Biserica nu are voie să-i lase singuri tocmai atunci.

Ce cuvânt de folos le-ați adresa tinerilor care se pregătesc să întemeieze o familie? Dar soților care trec deja printr-o perioadă de încercare și care simt că iubirea, răbdarea și încrederea dintre ei au început să se piardă?

Tinerilor le-aș spune: nu vă pro­miteți că veți simți mereu la fel, pentru că un sentiment nu se poate promite. Promiteți-vă că veți rămâne și că veți privi - omul de lângă voi se va schimba de câteva ori și, de fiecare dată, va trebui iubit din nou. Și că­sătoriți-vă cu un om, nu cu o imagine, nu cu un ideal, nu cu un profil.

Soților aflați în încercare le-aș spune un lucru mic, aproape prea mic: nu așteptați să vină întâi simțirea, ca să faceți apoi pașii spre împăcare. Începeți cu pașii, un cuvânt bun spus fără temei, o rugăciune făcută împreună chiar dacă e seacă, o mână întinsă înainte de a fi meritată. Adesea inima vine după trup, nu invers. Și nu rămâneți singuri cu suferința sau încercarea prin care treceți! Cereți ajutor, căutați sfat, aduceți înaintea lui Hristos lipsurile, neînțelegerile și suferințele voastre! Multe despărțiri nu s-au petrecut fiindcă murise iubirea, ci fiindcă, vreme de un an întreg, n-a știut nimeni despre durerea ascunsă din interiorul unei familii.