Faţa tradiţionalist-conservatoare a islamului

Privit ca întreg, islamul pare a fi o religie unitară. Dacă încercăm însă să observăm felul în care este trăit el realmente de către credincioşi şi liderii săi în atât de diferitele spaţii culturale, geografice etc., realizăm faptul că, dincolo de moştenirea coranică unică, islamul capătă profiluri distincte. Aşa se face că, în anumite comunităţi şi ţări, întâlnim un islam cu tentă modernistă, în alte cazuri, unul cu o puternică amprentă tradiţionalist-conservatoare, împinsă uneori până la extrem, iar în unele situaţii un islam moderat, deschis nu de puţine ori spre lume în general, spre dialog.

În cel de-al doilea caz există cel puţin trei exemple concludente. Primul dintre ele ar fi acela al Arabiei Saudite, cu o populaţie care în proporţie de 98% este musulmană, în cea mai mare parte sunnită. Statul nu e altceva decât o monarhie absolută. Constituţia din anul 1993 recunoaşte Legea islamică (sharia) ca fiind suverană. Regele este protectorul tuturor locurilor sfinte şi cel mai înalt lider religios. Suveranitatea Legii islamice este vizibilă mai ales în cazul dreptului penal. De pildă, furtul atrage după sine tăierea mâinii, adulterul, în cel mai rău caz, lapidarea, adică omorârea cu pietre. Potrivit Sharia, femeile nu se bucură niciodată de drepturile de care au parte bărbaţii. În universităţi, studentele au acces la cursuri doar prin intermediul televizorului, atunci când profesorii sunt bărbaţi. Spre deosebire de alte ţări islamice, Arabia Saudită nu s-a aflat niciodată sub influenţa puternică a vreunei stăpâniri occidentale, aşa încât şi-a putut conserva, sub toate aspectele, formele sale de viaţă arhaică. Legea islamică a guvernat şi guvernează în continuare, fără ca cineva să poată contesta faptul că Arabia Saudită n-ar fi un stat absolut funcţional. Pe de altă parte însă, modernitatea şi-a cerut tributul ei. Nu e vorba de unele influenţe trecătoare ale Occidentului, cât mai degrabă de unele constrângeri pragmatice venite din partea unei lumi tehnicizate, o lume care nu poate ignora instituţii şi legi care depăşesc deopotrivă cadrul Legii islamice. De pildă, există azi domenii ale dreptului care nu se regăsesc nici pe departe în Sharia, dar care trebuie reglementate. Exemplele pot fi numeroase în această privinţă. În zadar pot fi căutate în Sharia reglementări privind traficul rutier, naval sau aerian; şi tot la fel de bine, privind relaţiile dintre producţia industrială, economic şi sistemul bancar. Regele saudit nu poate soluţiona aceste necesităţi decât prin decrete. Ele nu se cheamă legi, ci "ordine" (nuzum), pentru că în accepţiunea islamică Dumnezeu este singurul legislator. Legislaţia omenească nu poate fi pusă pe picior de egalitate cu cea divină. Antimodernismul saudit a devenit însă şi mai vizibil în revendicările cu totul exotice ale unei mişcări absolut puritaniste, "Fraţii" (khwăr): interzicerea fotbalului, a fotografiilor şi tablourilor din case, a televizorului, ca şi expulzarea femeilor din viaţa publică. Într-un al doilea caz, faţa tradiţionalist-conservatoare a islamului este la fel de vizibilă în Republica Islamică Iran, o ţară în care 99% din populaţie sunt musulmani. În urma revoluţiei islamice, puterea a fost preluată în Iran de către ayatollahul Khomeini, instituţia monarhiei, deschisă spre Occident, fiind desfiinţată. La 16 ianuarie 1979, şahul a părăsit Iranul, la 31 martie a fost proclamată Republica Islamică Iran, iar în luna decembrie a aceluiaşi an a fost adoptată, prin referendum, o nouă Constituţie. Până la moartea sa, în 3 iunie 1979, Khomeini a rămas autoritatea supremă a revoluţiei islamice şi a statului islamic iranian. Între multe alte drepturi şi privilegii, e consemnat în Constituţie dreptul de a decide în probleme legate de pace şi război, de a-i numi pe judecătorii supremi şi de a-l demite pe şeful statului. După înlăturarea de la putere a preşedintelui liberal Bani-Sadr (1981), fundamentaliştii musulmani au preluat conducerea. În anul 1982, au fost luate măsuri dintre cele mai dure împotriva opoziţiei. Mii de oameni, mai ales din rândul Partidului mujahedinilor, au fost executaţi. În anul 1983, numărul deţinuţilor politici ajunsese la 40.000. În acest context, tot mai mulţi critici musulmani au început să-i reproşeze lui Khomeini că nu respectă principiile de bază ale legii islamice. Nu cu multă vreme înainte de a muri, liderul religios iranian a cerut ca revoluţia islamică, după ce va fi fost împlinită în ţările islamice, să fie orientată spre alte ţări din lumea neislamică. În acelaşi context, le-a cerut musulmanilor din întreaga lume să-l prindă şi să-l ucidă pe autorul romanului "Versetele satanice", Salman Rushdie, întrucât denigrează deopotrivă islamul, pe profetul Mahomed şi Coranul. Acest fapt avea să conducă, pentru multă vreme, la o criză profundă în relaţia dintre Iran şi Uniunea Europeană, până în anul 1998, când statul iranian şi-a anunţat dezinteresul oficial faţă de decizia anterioară. În fine, o ultimă mostră a islamismului împins la extrem o întâlnim în Afganistan, acolo unde 84% din populaţie sunt sunniţi, iar 15% sunt şiiţi. Susţinuţi puternic de Pakistan, Arabia Saudită şi SUA, talibanii, musulmani absolut radicalişti, reuşesc să ocupe capitala, Kabul, în anul 1996, şi să controleze 90% din teritoriul ţării. Ordinea impusă de ei reprezintă o combinaţie între militantismul wahabitic şi legile tribale ale paştunilor, populaţie majoritară în Afganistan (38%), plasată cu precădere la graniţa cu Pakistanul. Aici, Legea islamică (Sharia) este aplicată cu multă stricteţe la sfârşit de mileniu al II-lea şi începutul celui de-al III-lea. De pildă, după cucerirea capitalei, talibanii i-au executat pe preşedintele Najibullah şi pe fratele acestuia, după care i-au expus în faţa palatului prezidenţial; ca să nu mai spunem că lapidările şi amputaţiile sunt la modă. În plus, conform Legii islamice, fetele nu au acces la şcoală, iar femeile, pentru a ieşi în spaţiul public, trebuie să poarte burka, un veşmânt negru care le acoperă tot corpul, mai puţin spaţiul acela îngust în dreptul ochilor. Sigur, în Afganistan, ca şi în Irak, în urma schimbărilor politice şi a încercărilor de democratizare, multă lume nutreşte speranţa că, în timp, lucrurile ar putea evolua în sensul bun atât în plan politic, cât şi religios. Vizavi de cele de mai sus, între altele, aş sublinia doar două concluzii. Mai întâi, una exclamativă: cât de complex şi, uneori, paradoxal este universul religios, politic etc., în care trăim! Şi, în fine, una interogativă: poţi accede spre acest univers folosindu-te preponderent doar de unul dintre cele cinci simţuri, respectiv de cel oftalmic, de ochi?