Fecioria care grăiește despre dragoste

Lumea aceasta, chiar și cea a Ortodoxiei trăite, adesea vorbește mult și ascultă puțin. Și mai puțin stă în tăcere. Dar, acolo unde se așază tăcerea, vine Cuvântul. Nu cel rostit din grabă, nici cel izvorât din raționamente, ci Cuvântul Cel Viu, Care a fost dintru început. Există în istoria Bisericii sfinți care, prin viața lor, nu doar că ne deschid o cale de urmat, dar ne și arată, cu o smerenie nemin­cinoasă, cum se cuvine a privi lucrurile dumne­zeiești: nu cu ochi de carne, nu cu minte care calculează, ci cu o inimă curățită, așezată în ascul­tare și tăcere, această tăcere a trăirii. În această adâncime care nu are de-a face cu mar­ginile vremii, s-a arătat Sfântul Alexandru din Svir - un monah, un pustnic, un luminat de sus, dar mai ales un om care a știut să stea înaintea lui Dumnezeu ca fiu.

Cum poate un om care s-a lepădat de toate, inclusiv de căsătorie, să grăiască despre taina aceasta ­înaltă, lăsată de Dumnezeu la începutul zidirii și sfințită în Cana Galileei? Dar, dacă privim mai adânc, vedem că tocmai cei ce s-au înfrânat desăvârșit ne pot spune, cu har și cu adevăr, ce este și ce nu este dragostea adevărată. Nu din teorie, ci din trăire curată, sfințită.

De mic copil a arătat o adâncă înclinație spre viața ascetică, iar, cu timpul, această dorire s-a lămurit într-o chemare tainică, auzită în adâncul inimii. A lăsat casa părintească, nu cu dispreț pentru cele lumești, ci cu o sfială sfântă, precum cel ce nu vrea să întineze nici dragostea părintească, nici darul lui Dumnezeu. Căci iată taina: nu orice lepădare de lume este sfințitoare, ci doar aceea care se face în Duhul lui Dumnezeu, cu inimă zdrobită și cu iubire de tot ce este frumos și curat. Adevăratul monah nu fuge de lume pentru că o urăște, ci pentru că o iubește altfel decât o iubește lumea. Monahul o iubește în Duh și în Adevăr. Timp de ani buni, în coliba sa de lemn, Alexandru a trăit taina însingurării cu Hristos. Nu s-a mulțumit cu rânduiala, ci a căutat întâlnirea. Și Dumnezeu nu S-a lăsat așteptat. Căci El vine acolo unde este așteptat cu inima curată. Nopțile lui Alexandru erau mai luminate decât zilele multora, iar zilele lui erau tăcute și pline. Rugăciunea lui nu era rostire de cuvinte, ci respirație duhovnicească. Mulți au întrebat de ce i S-a arătat tocmai lui Sfânta Treime? Dar Dumnezeu nu Se dă după vrednicia văzută, ci după adâncul ascuns. Într-o zi, când se ruga în taină, o lumină puternică a umplut coliba sa. O Lumină în chip omenesc - și totuși neomenească. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt i S-au arătat, în chip prefigurativ, de trei Tineri, asemenea Oaspeților din Vechiul Testament, la stejarul lui Mamvri. Dar acum nu era Avraam, ci Alexandru. Și nu era simbol, ci prezență. Dumnezeul Cel Unul în Ființă și întreit în Persoane S-a milostivit să Se arate unui om în taină, în vremuri de adâncă pustnicie. Ce a simțit atunci Alexandru nu putem spune. Ce s-a întâmplat în sufletul lui nu ne este dat să pătrundem. Dar știm că, din acea clipă, nimic nu a mai fost la fel. A primit poruncă să zidească o biserică în numele Sfintei Treimi - și a făcut ascultare. Aceasta este o taină mare: nu a avut vedenie ca să se mângâie, ci ca să se smerească mai mult. Ca să zidească, nu pentru sine, ci pentru alții. Dumnezeu nu dă descoperiri pentru a hrăni curiozitatea, ci pentru a întări misiunea. Și Alexandru a știut asta.

Curăția inimii - temelie pentru viața de familie

Și tocmai această iubire duhovnicească îl leagă pe Sfântul Alexandru de Svir de taina căsătoriei. Fiind un om al curăției, el devine un reper pentru cei căsătoriți, pentru că a reușit, în viața lui, să atingă acel ideal al dăruirii de sine, fără rezerve, care este cerut și în căsătorie. Doar că el s-a dăruit lui Dumnezeu în întregime. Sfântul Alexandru a viețuit într-o curăție nu numai trupească, ci și lăuntrică. Căci nu este de-ajuns să fii ­fecior cu trupul, ci mai cu seamă cu mintea și cu inima. Gândul curat este rar, dar, fără el, orice lucrare duhovnicească rămâne neroditoare. În aceasta constă și marea taină a căsătoriei: nu unirea trupească este desăvârșirea, ci unirea sufletească, prin curăția inimii. Aceasta o văd și soții atunci când, după ani de viață împreună, încep să simtă că iubirea adevărată nu este pasiunea, ci răbdarea. Nu este plăcerea, ci jertfa. Nu este dorința, ci dăruirea. Curăția Sfântului Alexandru este o icoană pentru orice căsnicie ortodoxă: nu pentru a o imita în literă, ci pentru a o înțelege în duh. Soții care trăiesc cu fidelitate unul față de altul, în înfrânare, în rugăciune, în iertare reciprocă, împlinesc, în chip tainic, aceeași lucrare a curăției pe care o împlinea Sfântul Alexandru în singurătatea pustiei sale. Lumea de azi caută modele, repere, influenceri, cum se spune. Dar Biserica are sfinți. Sfinții nu sunt eroi morali, ci vase ale harului. Nu sunt exemple de voință umană, ci mărturii ale prezenței lui Dumnezeu în oameni. Alexandru nu a căutat să devină sfânt, ci să fie al lui Dumnezeu. Și Dumnezeu l-a sfințit. Nu pentru fapte, ci pentru dragostea lui. Nu pentru posturi, ci pentru ascultare. Nu pentru nevoințe, ci pentru lepădare. Viața lui a fost o necontenită pogorâre în sine și în Dumnezeu. Și, de aceea, Dumnezeu a făcut din el o scăriță pentru alții. După descoperirea dumnezeiască, Alexandru a primit frați în jurul său, monahi care doreau același drum. A zidit Mănăstirea Sfintei Treimi, apoi o a doua, în cinstea Schimbării la Față a Domnului. Așezămintele acestea nu au fost rodul planificării, ci al rugăciunii. Nu a fost arhitect, ci purtător de taină. Și din această taină s-au zidit și suflete, și chilii. A fost și ispitit, cum sunt toți cei care se apropie de lumină. Diavolul nu-i cruță pe cei care se apropie de Dumnezeu. Dar Sfântul Alexandru, cu smerenie și cu răbdare, a biruit. Nu cu îndârjire, ci cu blândețe. Nu cu argumente, ci cu iertare. Și, astfel, viața lui a devenit Evanghelie trăită.

Căsătoria ca nevoință și tăcerea care zidește

Mulți dintre cei care vorbesc despre iubire o fac într-un limbaj sentimental, ușor, fără greutate. Dar iubirea adevărată, mai ales în căsnicie, se zidește în tăcere. O tăcere care nu este muțenie, ci adâncă ascultare. Sfântul Alexandru, în anii săi de pustnicie, a vorbit puțin cu oamenii, dar mult cu Dumnezeu. A învățat tăcerea, și astfel a ajuns vrednic să audă glasul Treimii. Tot astfel și în căsătorie: cine învață să tacă, nu din supărare, ci din delicatețe, din grijă să nu rănească, acela a început să iubească. Căci nu iubirea care se exprimă în vorbe multe este adevărată, ci cea care se roagă în inimă și se arată în fapte simple, cotidiene, dar vii. Căsătoria este o cale a mântuirii și, deci, o nevoință. Așa cum monahul își pleacă voia în fața starețului, așa și soțul, și soția își pleacă voia în fața celuilalt - nu pentru a fi subjugați, ci pentru a se împlini în iubirea lui Hristos. Sfântul Alexandru, deși singur în chilia sa, a fost căsătorit cu Dumnezeu în rugăciune și ascultare. El a înțeles că iubirea înseamnă renunțare la sine. Asta este, în esență, și căsătoria: două persoane care se leapădă de sine pentru a trăi unul în altul, și amândoi în Dumnezeu. Sfântul Alexandru nu este doar un om care a văzut Sfânta Treime. Este un om care S-a lăsat văzut de Dumnezeu. Aceasta este măsura sfințeniei: nu cât am făcut noi, ci cât L-am lăsat pe Dumnezeu să lucreze în noi. Într-o lume a afirmării, Alexandru s-a lepădat de sine. Într-o lume a zgomotului, el a ales tăcerea. Într-o lume a controlului, el a făcut ascultare. Și în această coborâre, Dumnezeu l-a înălțat. Nu pentru el, ci pentru noi. Pentru că, în fiecare sfânt, Dumnezeu ne arată ce putem deveni. Nu toți vom vedea Sfânta Treime cu ochii trupești. Dar toți suntem chemați să o purtăm în inimă. Nu toți vom merge în pus­tie, dar toți avem o pustie în noi, care așteaptă să fie loc de întâlnire.

Familia - icoană a Sfintei Treimi și biserică în miniatură

Un moment unic în viața Sfântului Alexandru este arătarea Sfintei Treimi. Această vedenie este rară, copleșitoare, dar nu întâmplătoare. De ce Sfânta Treime i s-a arătat tocmai lui? Pentru că viața lui devenise, prin curăție, o icoană vie a Treimii: unitate în iubire, diversitate în lucrare, pace în tăcere. Nu doar un om s-a învrednicit să vadă Treimea, ci un om devenit templu al Duhului Sfânt. Și iată un adevăr adânc: căsătoria este o icoană a Treimii. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - o iubire desăvârșită, neîmpărțită, dar între Persoane distincte. Așa și familia: tată, mamă și copil - trei persoane, dar o singură iubire. Aceasta este marea taină pe care o trăiește o familie în Hristos. Dar, pentru a vedea Treimea în căsătorie, trebuie să avem ochii inimii curățiți, așa cum i-a avut Sfântul Alexandru. În pustia sa, Sfântul Alexandru se ruga neîncetat. Nu fugea de oameni, ci îi purta în rugăciune. Se ruga pentru lume, pentru mântuirea ei. Această rugăciune neîncetată este și mijlocul cel mai puternic de unitate în căsnicie. Nu comunicarea psihologică este cheia, ci rugăciunea împreună. Când soții se roagă împreună, se zidește între ei o legătură care nu se destramă nici în fața bolii, nici în fața sărăciei, nici în fața morții. Adevărata căsnicie este o biserică în miniatură, un altar familial în care ard lumânările iubirii și ale jertfei. Adevărata feciorie a inimii nu se pierde în căsătorie, ci se desăvârșește, dacă este trăită în curăție și credință. Nu trupul este temelia căsniciei, ci sufletul și, în mod tainic, Hristos, care-i leagă pe cei doi într-o unitate mai adâncă decât orice înțelegere omenească. Fecioria inimii este acea curăție care nu judecă, nu rănește, nu se înalță pe sine, ci se pleacă cu blândețe, iartă și mângâie. În căsnicie, iertarea este respirația iubirii. Orice cămin în care se iartă din inimă este un cămin binecuvântat. Sfântul Alexandru, în rugăciunea sa tăcută, ne învață să ne iertăm chiar înainte ca celălalt să greșească. Iertarea preventivă este semnul sfințeniei în familie. Alegerea soțului sau a soției nu este doar un act al voinței, ci și al discernământului duhovnicesc. Când inima este curată, ea aude voia lui Dumnezeu.