Iancu de Hunedoara, ieri și astăzi

Într-un cadru internațional și intern complicat, cariera lui Iancu de Hunedoara are o traiectorie spectaculoasă, de la „simplu soldat sau cavaler de curte”, până la calitatea de ban de Severin, cea de comite de Timiș, de voievod al Transilvaniei sau de guvernator al Ungariei, de mare luptător antiotoman și de om politic, „vestit în Europa, Asia și Africa”. Se văd acum bine din izvoare originile sale românești, muntene și transilvane, familia sa, numele de Iancu (de acasă) și de Ioan (în lume), cariera militară începută pe lângă tatăl său și continuată la curtea voievodului Transilvaniei, la cea a despotului sârb Ștefan Lazarevici, la curtea nobililor Ujlaki, în ducatul de Milano al lui Filippo Visconti (unde l-a cunoscut și pe Francesco Sforza), la Basel sau în Boemia. Peste tot a deprins aspecte ale artei militare, folosite ulterior în confruntările cu inamicii.

A condus mici și mari bătălii între anii 1439 și 1456: Semendria, Sântimbru, Poarta de Fier a Transilvaniei, Ialomița, „Campania cea lungă” din Balcani, Varna, Kossovopolje și, în fine, Belgrad. Iancu a avut și calități de om politic, aliat cu Gheorghe Brancovici, cu Gheorghe Castriota, zis Skanderbeg, cu Veneția, cu Burgundia, a fost făuritor de alianțe și a participat la alianțe, mai toate sub oblăduirea Sfântului Scaun. Evocarea luptei de la Belgrad trebuie pusă sub semnul participării de tip cruciat, general-creștin și popular, cu „cete de studenți din Viena”, „oșteni improvizați”, preoți, călugări, meseriași, țărani, „oameni de toate neamurile”, din Ungaria (mai ales din Transilvania), Germania, Burgundia, Austria.

În fine, a fost un mare general, strateg, tactician, un adevărat erou popular, urmat în acțiunile sale nu numai de români și unguri, ci și de bulgari, sârbi, croați, sloveni, albanezi, cehi, polonezi, nemți și de alții, care l-au transformat încă din timpul vieții, dar mai ales după moarte, în personaj legendar, „ridicat pe aripile fanteziei populare, purtat în povești, în versuri, din om în om, din generație în generație, până la noi”. Popularitatea eroului se vede chiar și printre turci, care se temeau de el ca de „groaza pământului” sau de „fulgerul oștilor”. Dar, în același timp, Iancu avea calitatea de mare nobil, posesor de bunuri nenumărate, de cavaler medieval în înțelesul înalt al cuvântului, de purtător cu ardoare al spadei creștinătății. În timpul lui, acționau încă ­urmările unirii religioase de la Florența, din 1439, când Papa de la Roma, Patriarhul Ecumenic de la Noua Romă (Constantinopol), cei doi împărați de-atunci au semnat actul de abolire a schismei, adică de unire a tuturor creștinilor, ca să poată apăra „Republica Creștină”. Sub acest nume era atunci cunoscută civilizația europeană.

A sporit gloria românilor şi a ungurilor, dar şi a Europei întregi

În prim plan iese relevarea însemnătății europene a figurii lui Iancu, mai ales pentru zona sud-estică a continentului, cu precădere pentru Ungaria (căreia i-a fost cârmuitor și părinte al celui mai mare dintre regii ei) și pentru „țara noastră” (care-l înscrie, alături de Mircea cel ­Bătrân și Ștefan cel Mare, în rândul marilor săi luptători contra primejdiei otomane). Cea mai bună mărturie în acest sens este aprecierea Papei Pius al II-lea, care scrie, atunci, în secolul al XV-lea - cum bine se știe - că Ioan de Hunedoara „nu a sporit atât gloria ungurilor, cât a românilor, din mijlocul cărora s-a născut”. De aceea, românii (unii mai înțelepți ca noi, contemporanii) au pus numele de „Corvine” într-o poezie celebră, devenită apoi Imnul Național al ­României.

Azi se știe bine că familia era de origine munteană, înrudită ulterior cu familii de cnezi români hunedoreni (mai ales hațegani); că avea moșii pe un mare domeniu, situat în Argeș, Vâlcea și Olt și că centrul pro­prietății respective era la Corbii de Piatră (de unde corbul din stema familiei; și stema Țării Românești conținea o pasăre, socotită la început tot corb); că Hunedoreștii descindeau din nea­mul domnesc al Basarabilor; că erau rude cu familiile lui Nicolaus Olahus și Vlad al III-lea Drăgulea, poreclit Țepeș (toate cele trei neveste ale lui Vlad Țepeș erau rude ale regelui Matia Corvin); că Iancu era numit în anumite cercuri principe „din mila lui Dumnezeu” și era dăruit înaintea numelui cu particula „Io”, a suveranității; că a fost pentru scurt timp (în 1447) domn al Țării Românești și considerat „părinte” al domnului Moldovei (1448); că a ajuns cel mai bogat om din Regatul Ungariei (cu peste 1.000 de posesiuni, moșii, sate, târguri și orașe); că a fost numit în tinerețe, în documente oficiale, „Românul” (Olah); că numele lui originar, rostit de străini „Ianco”, a devenit la italieni „Bianco” (= Alb), fiind tradus apoi și în alte limbi; că a ajuns personaj de legendă și de roman (în Catalonia, autorul romanului Tirant lo Blanch fiind cavalerul Joanot Martorell, prin anii 1460), luând în Occident supranumele de „Cavalerul Alb al Valahiei” (Le Chevalier Blanc de la Valachie). Romanul a fost tradus în peste 10 limbi.

„Ultimul mare cruciat european”

Toate aceste întâmplări au pornit de la Iancu de Hunedoara, românul ajuns guvernator al Ungariei (un fel de vicerege). Pe bună dreptate, un istoric l-a numit „ultimul mare cruciat european”.

Iancu rămâne „contemporanul nostru”, al publicului larg, în mare parte. Ne amintim de Iancu pentru că a apărat idealurile Europei, ale civilizației europene, ale popoarelor, iar în România și în Transilvania îl pomenim în chip special, fiindcă aici s-a născut și aici a vrut să-și doarmă somnul de veci, îl pomenim cu mai multă insistență, deopotrivă români și unguri, deoarece și-a legat destinul de istoria ambelor națiuni. Iar Europa nu pare nici astăzi, după atâtea secole, prea departe de idealul lui Iancu de Hunedoara și al aliaților săi, anume luptă și acum pentru conservarea valorilor sale de civilizație și a identității bătrânului continent, în fața asalturilor dizolvante ale unor factori, locali și alogeni deopotrivă.