Femeie, adică primăvară!
Când mi-e urât, e de ajuns să mă uit prin ochii tăi la cer, ca să-mi fie pentru tot restul zilei frumos. Când mi-e frig, îmi țin ochii tăi de cald.
Când mi-e întuneric, vine, de oriunde ar fi, lumina lor și-mi arată drumul spre mine însumi. Adică spre tine. Tu ești ceea ce sunt. Și ceea ce am. Avându-te pe tine, am tot.
Aș fi umblat orb prin lume, fără să știu că sunt orb. Tu m-ai învățat să văd. Mă înveți asta mereu. Aș fi așteptat ani de zile, vieți de-a rândul, veacuri întregi, ca să văd lumina zilei, dacă nu mă aștepta, la venirea pe lume, lumina ochilor tăi. O așteptare mai lungă decât așteptarea mea, căci ochii tăi îmi vedeau, încă de la începutul timpului, orbirea, fiind, chiar de pe atunci, gata să mă vindece de ea. De aceea ți-am și spus mamă, când te-am văzut. De aceea te-am și văzut, ca să-mi pot da seama că sunt. Lumina ochilor tăi m-a învățat să fiu. Mă învață asta mereu.
Doar, doar o să încep într-o zi să iubesc, deși mi se pare că fac asta mereu. De aceea mă și tem că fără întregul care ești tu, aș fi mai puțin decât jumătatea care sunt.
Nici măcar nu-ți știu toate numele. Ioana, Elisabeta, Ștefania, Maria, Elena, Ana, Floarea, Tudora, Aritina, Nicula, Vica, Rodica, Larisa, Ana sunt cele pe care le uit cel mai des. Și le uit fiindcă pe ele le țin cel mai des minte.
Poate că e prea puțin o singură inimă, ca să le poată păstra în memoria ei pe toate. Poate că e prea puțin o singură naștere, ca să înțeleg până la capăt așteptarea ochilor tăi. Poate că e prea puțin o singură viață, ca să mă satur de privit prin ei. Poate că sunt prea puțin eu, ca să merit atât de multă frumusețe.
Ajung cu învățatul dragostei până la cer. Dar nu știu aproape nimic, așa că mă văd nevoit să merg mai departe, spre cerurile celelalte, până la al nouălea, unde, ca să fiu sigur c-o să țin minte numele pe care vreau să te strig, spun în șoaptă, folosindu-mă de singura mea inimă, femeie! Sau și mai clar decât atât, primăvară!