Fericirea în ceilalţi
Calitatea vieţuirii noastre şi a relaţiilor interumane este o realitate aproape complet ocultată, ea sfârşind prin a se degrada vizibil sub ochii noştri atenţi la a descoperi răul, imperfecţiunea şi defectele celui de lângă noi. Dincolo de faptul că trăim un grav deficit de iubire şi îngăduinţă, care ne răpeşte bucuria de a mai fi oameni, sfârşim de cele mai multe ori prin a scoate din noi tot ce este mai impur şi malign. Nu neg faptul că malignitatea este latentă în fiecare persoană, dar sunt conştient că, dacă aceasta ar fi cenzurată de o bună cantitate de iubire şi bucurie, ar rămâne îngropată în adâncurile sufletelor noastre.
Arta bunei vieţuiri presupune în primul rând autolimitarea şi exerciţiul modestiei, dar mai ales inteligenţa de a şti să scoţi din cel de lângă tine doar ce are el cel mai bun. De aceea, a-i respecta semenului nostru propria libertate, a şti că libertatea noastră se încheie unde începe libertatea lui, a avea răbdarea să îl ascultăm şi a avea puterea să îl acceptăm aşa cum este el sunt garanţiile unei vieţi împlinite. În lipsa acestor valori vedem cum se degradează viaţa familiilor, a tinerilor, a elevilor în raport cu profesorii sau a copiilor în relaţie cu părinţii şi invers, pentru că prin felul nostru egoist şi lipsit de bucurie reuşim să scoatem ce este malign la suprafaţă. Prin acest fel egoist de a trăi noi credem că ne putem găsi fericirea şi împlinirea. La toate acestea se adaugă şi dispreţul faţă de cei care nu sunt ca noi sau care au alte opinii şi păreri şi care nu este doar o mare slăbiciune sufletească, ci în primul rând semnul că de cele mai multe ori trăim sectar şi autosuficient, fără nici un sentiment de comuniune.
Peste toate acestea, asistăm complici la bucuria cu care mass-media operează biopsii asupra semenilor măcinaţi de slăbiciuni sau tentaţii, fără să realizăm pericolul ca în faţa acestui spectacol plin de rating ne degradăm propriul suflet, bucurându-ne atunci când răul biruieşte un suflet. Sfârşind prin a deveni consumatorii nefericirii semenilor şi confirmând activ falsele generalizări care se fac, ne atrofiem nu doar iubirea faţă de semeni, ci şi propria fericire şi însăşi viaţa.
Pentru că alături de sentimentul iubirii, fericirea face parte din însăşi esenţa istoriei şi a vieţii. Primul şi cel mai mare motiv al fericirii personale rămâne viaţa. Şi pentru asta, tot ce te înconjoară ne oferă clipe fertile de fericire, de la un răsărit de lună şi un apus de soare la un nevinovat ciripit de pasăre, toate sunt provocări de a ne cânta propria fericire de fiinţe vii.
Și aceasta nu este pentru o zi sau o clipă, ci pentru toată viaţa. Dar, cu toate acestea, fericirea rămâne un dar pe care îl primim, dar pentru aceasta trebuie ca mai întâi să vrem să îl căutăm şi să îl oferim. De aceea singura cale de a ne găsi propria fericire este ca mai întâi să o căutăm şi să o oferim pentru cei din jurul nostru, cunoscuţi şi necunoscuţi, prin ce suntem noi buni şi prin ceea ce am vrea să fie ei. Dar pentru toate acestea trebuie să existe generozitate, un neastâmpăr sacru în a face binele şi căutarea bucuriei celor de lângă noi şi mai puţin pe a noastră.
Pentru că dincolo de toate acestea ar fi bine să nu uităm că a nu mai şti să ne bucurăm şi să fim fericiţi cu adevărat înseamnă să trăim fără să existăm.