Fericita necredinţă
Astăzi este Duminica Apostolului Toma şi ştim cu toţii că Biserica noastră rânduieşte astfel lucrurile încât să putem învăţa din aceste prăznuiri lucruri esenţiale pentru viaţa noastră. Totuşi, o atitudine creştină un pic semeaţă l-a identificat pe Apostolul Toma cu necredinţa. Acest fapt este în parte adevărat, dar e nevoie să precizăm că necredinţa lui Toma posedă ceva aparte, are în ea o deosebită dinamică şi trebuie privită ca o paradigmă pentru viaţa fiecărui creştin. Necredinţa Apostolului Toma este o stare sufletească în care ne putem oglindi şi compara propriile noastre trăiri, propriile noastre căutări în ceea ce priveşte credinţa în Persoana lui Hristos Cel Înviat.
Să nu ne închipuim că Apostolul Toma era un necredincios, un fel de ateu, ci în necredinţa lui Toma e necesar să distingem motivaţia lui. El dorea să-L vadă, să-L trăiască pe Dumnezeu şi în consecinţă nu s-a putut mulţumi, aşa cum facem noi de multe ori, cu experienţa altora. El nu a acceptat mărturia arătării Domnului în faţa celorlalţi Apostoli, pentru că nu-l liniştea şi nici nu-l împlinea sufleteşte, pentru simplul motiv că el nu o trăise. Toma îşi dorea vederea lui Hristos şi pentru sine, vie, palpabilă. Era necredincios în acel moment, dar dorea să-şi umple inima de credinţă tocmai prin mijlocirea necredinţei. Sufletul său era cuprins de o necredinţă ce voia să-L vadă pe Hristos!
Pentru a lămuri un pic lucrurile, ar trebui să amintim în treacăt doar că Scriptura spune că nu toată credinţa este bună şi nu toată necredinţa este neapărat rea. Vedem aceasta în Epistola Apostolului Iacov, care zice „şi dracii cred şi se cutremură” (2, 19). Credinţa teoretică, fără fapte, nu este deloc lăudată în Scriptură, întrucât e moartă (cf. Iacov 2, 20). De acord, ar putea zice cineva, dar când este necredinţa bună? Atunci când sufletul nu se mulţumeşte să accepte doar existenţa lui Dumnezeu ca idee, ci-şi doreşte vederea Lui, relaţia cu El. Şi pentru această stare este pilduitor Toma. În acest sens necredinţa este bună şi nu trebuie să fugim de ea sau să-i negăm existenţa ca ceva ruşinos pentru un creştin. Experienţa acestei necredinţe o face fiecare suflet fără excepţie la un moment dat. Toţi oamenii trec prin această încercare. Este acea stare de uscăciune sufletească, de părăsire, pe care o încercăm de multe ori atunci când Hristos Se retrage în chip pedagogic din viaţa noastră. Iar viaţa fără Hristos este un gol imens ce nu poate fi umplut de nimic altceva dacă admitem că petrecerea creştinului pe pământ este, potrivit cunoscutei expresii a Sfântului Nicolae Cabasila, viaţă în Hristos.
De asemenea, credinţa şi necredinţa nu sunt probate nici de respectul faţă de poruncile date de Dumnezeu, nici de vreo asumare a unui comportament moral. Însă prin urmarea formală a poruncilor ne putem amăgi uşor că suntem în regulă cu Dumnezeu, că suntem credincioşi. Se poate ca şi lumea să ne perceapă drept credincioşi, dar din viaţa noastră să lipsească esenţialul: relaţia vie cu Hristos.
Dar noi nu putem să-L aducem pe Domnul în viaţa noastră prin propriile puteri! Noi putem doar să ne recunoaştem starea de necredinţă, de uscăciune sufletească, ca fiindu-ne proprie, fără să ne amăgim cu vreo credinţă teoretică sau cu vreo închipuită vedere a lui Hristos Cel Înviat. Este necesar să experiem această stare de nearătare, de absenţă a lui Hristos, rugându-L şi aşteptând. E neapărată nevoie să ne aşezăm în starea noastră de necredinţă cu răbdare, rugându-L şi aşteptându-L pe Domnul chiar şi până în ultima clipă a vieţii noastre, ca să ne arate mila Lui şi să ne dăruiască adevărata credinţă.
Iată, aşadar, că necredinţa este abordabilă ca o stare ce poate fi exploatată în vederea unei trăiri reale a credinţei. Aşa că momentele noastre de necredinţă ar trebui asumate ca atare, ca lipsă a lui Hristos din viaţa noastră, constatare ce firesc ar fi să ne îmboldească spre o căutare a Lui cu toată dorirea. Să nu-L suplinim pe Hristos cu învăţăturile noastre despre El, să nu teologhisim în absenţa Lui, ci să ne folosim aceste cunoştinţe doar ca mijloace pentru a restabili relaţia personală cu El. Să-L rugăm să ne încredinţeze de prezenţa Lui, precum ştie şi precum voieşte El. Altfel, se deschide sufletului calea către un ateism religios, în care se poate vorbi şi despre Dumnezeu, dar întrucât nu este „pipăit” Domnul, nu va putea sădi credinţa în nimeni. Iar dacă la un moment dat ne va încredinţa Hristos de prezenţa Sa – precum ştie şi precum voieşte El –, nu ne va rămâne altceva decât afirmarea mărturisirii „Domnul meu şi Dumnezeul meu”, pe care a făcut-o acelaşi Apostol.
Această fericită necredinţă de astăzi a lui Toma este, prin urmare, premisa adevăratei credinţe mărturisitoare. Vedem aceasta din parcursul urmat apoi de Apostol. După cum spune Tradiţia, a mers să propovăduiască Evanghelia până în India, unde s-a şi săvârşit muceniceşte, pe deplin încredinţat nu numai de Învierea Domnului ca fapt istoric, ci şi de prezenţa lui Hristos în sufletul şi în inima sa.