Fericiți cei râvnitori!
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, p. 425
„Învrednicindu-se de darul preoției, în anul 1826, ieromonahul Visarion (Făgărășanul) s-a dus la Muntele Athos împreună cu ucenicii săi, Gherontie și Isaia. Aici s-au nevoit șapte ani în viață sihăstrească, cu post și rugăciune ziua și noaptea, sporind mult în lucrarea faptelor bune și răbdând nu puține ispite de la diavoli. Apoi, dorind să întemeieze în Athos un schit pentru monahii români și neavând posibilități, Cuviosul Visarion a fost îndemnat de Dumnezeu să se întoarcă în țară cu ucenicii săi. Deci, auzind de locurile pustnicești din nordul Dobrogei și de sălașele sihaștrilor de la Niculițel, Taița, Celicul Mare, Celicul Mic și de sub dealul Cocoșului, s-au stabilit aici (...) pentru a reînnoi viața mănăstirească rămasă în paragină din cauza ocupației străine. El venea din marea lavră a Neamțului, care a fost sute de ani cea mai înaltă școală românească de formare și trăire duhovnicească.
În anul 1833 ieromonahul Visarion a întemeiat Mănăstirea Cocoș, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, aproape de comuna Niculițel, adunând în jurul său numeroși călugări din partea locului, din Moldova și din Transilvania. El a fost egumen și părinte duhovnicesc al acestui sfânt lăcaș timp de 30 de ani, învățând, sfătuind și povățuind pe calea mântuirii numeroși călugări, sihaștri, preoți de mir și credincioși din satele dobrogene. Toți îl socoteau părintele lor duhovnicesc, îl prețuiau și urmau sfatul lui, căci avea multă putere în cuvânt și ducea o viață aleasă. Credincioșii din partea locului îl socoteau sfânt încă din viață, căci vindeca pe cei bolnavi cu rugăciunea și dobândea multe suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Însăși Mănăstirea Cocoș, cu rânduială de viață atonită, era pentru românii dobrogeni un adevărat liman duhovnicesc, căci vestea marelui stareț atrăgea pelerini din toate părțile, până și din Ardeal. După o nevoință ca aceasta, în vara anului 1862 Cuviosul Visarion arhimandritul s-a mutat la cereștile lăcașuri, lăsând în urma sa un sobor numeros de călugări și sute de fii duhovnicești.”
(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)