Fericitul Pavle - patriarhul rugător

Era din stirpea patriarhilor cu plete albe, încărcat de ani şi suferinţe. Trecuse şi el, împreună cu Biserica pe care o păstorea cu înţelepciune, prin mari umilinţe în vremuri de încercare. De multe ori slujea la Înviere printre lacrimile credincioşilor rămaşi fără case şi biserici. Îl întărea însă credinţa puternică care venea din istoria îndepărtată, probată în timpul războaielor, precum şi al zidirilor de mănăstiri preafrumoase pe care alţii au vrut să le vadă strivite. Vremuri grele şi oameni care n-au înţeles tradiţia locului, bogată, rămasă în parte doar printre amintirile unora.

Patriarhul Pavle (Stoicevici) s-a născut cu un an înaintea patriarhului Teoctist. În cei 57 de ani de slujire arhierească, cei doi au cunoscut vitregiile vremurilor pe care le-au traversat Bisericile şi popoarele lor. În linii generale, situaţia era la fel atât în România, cât şi în Serbia, cu excepţia particularităţilor specifice zonelor respective. Pavle a ajuns patriarh târziu, când împlinise 76 de ani, şi a păstorit într-o perioadă zbuciumată, marcată de dezmembrarea sângeroasă a Federaţiei iugoslave. Când am vizitat Belgradul şi unele mănăstiri ale Bisericii Ortodoxe Sârbe, am putut observa de departe respectul şi preţuirea oamenilor faţă de patriarhul lor. În centrul Capitalei se lucra de zor la impunătoarea Catedrală Sf. Sava, care va putea aduna la un loc câteva mii de oameni. Alte biserici monumentale din Belgrad erau, şi ele, pline de credincioşi la vremea slujbelor. Reşedinţa patriarhală, o clădire cu arhitectură remarcabilă, l-a găzduit pentru 19 ani pe smeritul patriarh, care călătorea adeseori pe jos sau cu tramvaiul, discuta cu oamenii şi le împărtăşea tuturor binecuvântarea sa. Înainte de a ajunge patriarh, se spune că a fost bătut cumplit de nişte tineri albanezi în Kosovo. Rănile provocate au necesitat câteva luni de spitalizare. Ierarhul nu a făcut plângere, deşi s-a aflat atunci aproape de moarte. După alegerea sa ca patriarh a călătorit de multe ori în provincia Kosovo, printre dărâmături, încurajând preoţii şi credincioşii ortodocşi minoritari. Păstrez o amintire specială vizitei pe care fericitul patriarh Pavle a făcut-o la Iaşi, în toamna anului 1995, slujind în Catedrala mitropolitană împreună cu întâistătătorii altor Biserici Ortodoxe sub protia Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I. M-am numărat atunci printre slujitorii impresionantului sobor şi am remarcat prezenţa discretă, inefabilă a conducătorului Bisericii Ortodoxe Sârbe. Împreună cu ceilalţi ierarhi au făcut un pelerinaj la mănăstirile din ţinutul Neamţului, la Neamţ, Sihăstria şi Durău. Peste noapte, delegaţia a poposit la Mănăstirea Neamţ. Clopotele voievodalei mănăstiri au sunat îndelung la vremea înseratului, încântând prelaţii care s-au închinat în ctitoria ştefaniană acompaniaţi de psalmodierea tinerilor învăţăcei de la Seminarul Teologic. A doua zi dimineaţă, când încă nu se luminase de ziuă, bătrânul patriarh Pavle, împreună cu unul dintre însoţitorii săi, aştepta lângă uşa bisericii, pentru a sluji Sfânta Liturghie. A ajuns cu câteva minute înaintea eclesiarhului. S-a înveşmântat şi a slujit în limba lui, fără diacon, într-o simplitate monahală desăvârşită. Avea atunci 81 de ani, dar am aflat că multă vreme patriarhul a slujit (mai bine de un deceniu) în fiecare zi Sfânta Liturghie, pentru liniştea Bisericii Sârbe şi a păstoriţilor săi. Fără doar şi poate, Liturghiile patriarhului Pavle au fost primite în Jertfelnicul cel mai presus de ceruri al Mai-Marelui arhiereilor. Biserica pe care a păstorit-o a fost şi este instituţia în care sârbii au cea mai mare încredere. Bolnav, împresurat de mulţimea şi povara anilor, patriarhul Pavle şi-a pus nădejdea numai în Dumnezeu. Chiar şi atunci când era departe de eparhia sa, fericitul Pavle îi ocrotea prin neadormite rugăciuni. După popasul de la Iaşi, călătoria a continuat la Sihăstria şi Durău. Trăia atunci părintele Cleopa şi s-a bucurat de vizita înalţilor oaspeţi. Mănăstirea Sihăstria nu primise niciodată atâtea binecuvântări patriarhale de la întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe din Constantinopol, Alexandria, Serbia, România, Cipru şi Finlanda. În anii de slujire la Catedrala mitropolitană din Iaşi, întâmpinam uneori grupuri de pelerini sârbi care veneau s-o venereze pe Sfânta Parascheva, cea care poposise, cu veacuri în urmă, şi-n ţara lor. Manifestau o mare evlavie pentru ocrotitoarea Moldovei, pe care o numesc Sviata Petca. Cântau Acatistul şi Paraclisul Cuvioasei în genunchi şi rămâneau în catedrală pentru câteva ore în rugăciune. Pomelnicele pe care le lăsau catedralei aveau în frunte numele patriarhului Pavle, al unor episcopi şi preoţi. Patriarhul o cinstea în mod deosebit pe Sfânta Parascheva. Avea în Reşedinţă icoana ei, iar la sărbătoarea din 14 octombrie slujea în sobor de ierarhi şi preoţi cu participarea mulţimilor de credincioşi. Patriarhul Pavle a fost foarte iubit de compatrioţi. O prezenţă monahală fără zarvă, pretenţii şi agresivitate. Un simţ pastoral din vechile tipare, cu viaţă austeră şi rugătoare. Sunt, slavă Domnului, exemple de sfinţi care locuiesc în Palate! Fiind considerat un mare ierarh şi „conducător înţelept“, moartea patriarhului constituie, după cum s-a afirmat în ţara sa, „o pierdere de neînlocuit pentru întreaga naţiune sârbă“ şi pentru lumea ortodoxă de pretutindeni.