Ferma de gânduri negre

Nu știam ce să fac cu ele, erau prea multe. Gânduri mici, d-aia îmi și încăpeau în cap. Le simțeam dând din coate ca să-și facă loc înăuntru. Târziu, dar târziu de tot, mi-am dat seama de ce îmi creștea capul întruna. Abia mai puteam să-l țin pe umeri. Când n-am mai putut, am început să merg cu capul în jos. Călcam direct pe pământ cu el, în timp ce-mi sprijineam picioarele de cer.

Mi-au crescut apoi două picioare noi din cap, ca să pot avea un mers normal, iar din talpa picioarelor vechi mi-au crescut două capete noi pline amândouă de gânduri.

La ce să mă gândesc mai întâi? N-aveam încotro, cu atâtea capete și cu atât de multe gânduri în cap, trebuia să mă gândesc mereu la ceva.

Ce-ar fi, mi-am zis, să mă gândesc în feluri diferite la același lucru. Și chiar în același timp. Doar că toate cele trei capete se umflau întruna. Aveau să plesnească într-o zi dacă nu mă opream din gândit. Măcar cât să-și tragă și ele sufletul un pic. Cele din nori, îndeosebi, care erau mai crude, nu se copseseră încă, nici n-aveau cum, de vreme ce nu le atingea lumina soarelui niciodată.

Pericolul nu venea de la numărul tot mai mare al gândurilor, ci de la faptul că unele dintre ele nu mai erau mici deloc, crescuseră, fără să-și ceară voie de la mine. De capul lor, cum ar veni, și încă mai aveau de gând să crească.

Unde voiau să ajungă, nu știu. Știam însă ce avea să se întâmple cu mine, dacă nu dădeam iute milităria jos din pod. Mă așteptau fie balamucul, fie pușcăria!

Pe lângă faptul că-și luaseră nasul la purtare, crescând nepermis de mult, mai erau și negre. Parcă duceau pe cineva la groapă. Locul unde puneau ele pasul se umplea brusc de tristețe. Era musai să le albesc. Însă cum? Spală-le cu furtunul, încercase cineva să mă învețe, arătându-mi cum făcea el cu gândurile lui murdare, ce tot murdare rămâneau prin oricâte ape le-ar fi trecut.

Exista în primul meu cap, cel aflat pe picioarele lui, o puzderie de gânduri frumoase, lipsite însă de curajul de-a da din coate. Cum erau cele mai mici dintre toate, nu le vedeam, de cele mai multe ori, nici eu. Cum să le vadă alții atunci?

Ți-ai pierdut mințile?, mi-a reproșat un prieten bun, cum să le scoți la instrucție? N-or să te asculte! Scoate-le mai degrabă la vânzare. Ai să vezi ce căutare or să aibă. Sunt chiar ale dumitale?, m-a întrebat primul cumpărător. Sunt din ferma mea de gânduri, i-am răspuns, încercând să-i abat atenția spre cele doldora de frumusețe. De celelalte întreb, m-a trezit la realitate necunoscutul. Îmi plac foarte mult, le iau pe toate. Hi, hi, au chicotit capetele crescute din vechile picioare, în timp ce din picioarele răsărite din ele au apărut nenumărate capete noi.

Treceau mari stoluri de gânduri negre pe deasupra. N-aveau însă timp să acopere cu umbra lor lumea, pentru că șirul celor ce așteptau să le cumpere se întindea până dincolo de linia orizontului. Și noi? Cu noi ce urmează să se întâmple?, mă întrebau, tot mai lipsite de vlagă și parcă tot mai îndepărtate de mine, gândurile celelalte, blânde și duioase. Numai la ele nu-mi stătea gândul. Nu știam nici cu mine ce-o să fie.

Știu eu, mi-am auzit dintr-odată inima spunând. Singura mea inimă, ce bătea pentru toate capetele cu care gândeam și pentru toate picioarele cu care umblam prin lume. Ce știi?, am întrebat. Cine are nevoie de gândurile de care nu întreabă nimeni, mi-a răspuns ea. Cine?, am ridicat neîncrezător din umeri.

Eu!, a venit neașteptat de repede răspunsul.

De atunci, în paralel cu ferma cea mare de gânduri negre, a început inima mea să gândească, transformându-se într-o mică fermă de gânduri bune. Ai să vezi, mi-a zis, că într-o zi o să aibă preț și astfel de gânduri. Am crezut-o. O cred în continuare. Aștept ziua aceea cu nerăbdare. Numai să nu se oprească ea din gândit până atunci. Capetele n-au decât. E și așa o mare inflație de gânduri negre pe pământ!