Filme de căpătâi: „Gustul cireşii“ - Abbas Kiarostami
Ceea ce impresionează constant la Abbas Kiarostami, ca şi la alţi cineaşti iranieni din generaţia sa, este modelul ancestral al relaţiilor umane, simplitatea lor densă şi interiorizată, bazată pe respectul universului celuilalt, modelul „omului vechi“, în toată frumuseţea sa tainică şi atât de greu de descoperit azi.
Celebrul cineast iranian s-a impus pe plan internaţional relativ târziu, în 1987, după 17 ani de carieră în propria ţară, cu filmul „Unde este casa prietenului?“ Dar cultul festivalier din jurul său s-a consolidat spre sfârşitul anilor â90, odată cu filmul „Gustul cireşii“ (Tâam e guilass), scris, regizat, coprodus şi montat de autor, care cucerea Palme d'Or la Cannes în 1997. Filmul era contemporan cu succesele altor reprezentanţi ai Noului val iranian (Jafar Panahi, Amir Naderi), care cucereau premii la festivaluri şi erau salutaţi de critica din întreaga lume.
„Gustul cireşii“ este o dramă psihologică de factură realistă, cu puţine personaje, care pune în balanţă dragostea de viaţă şi de oameni cu sinuciderea. Construit ca un road-movie foarte lent, desfăşurat în împrejurimile aride ale Teheranului, filmul este ritmat nu de viteza roţilor automobilului, ci de respiraţia dubitativă a inimii protagonistului său, care are de rezolvat o importantă chestiune de demnitate. Am spus „ascultă“, pentru că obiectivul camerei, chiar dacă este interesat de asprimea ambientului peisagistic şi de expresivitatea puţinelor portrete, exploatează imaginea în mod liric, unidimensional, specific serialităţii sunetului, iar nu pluridimensionalităţii imaginii. Monodia sau linia melodică unică este mai adecvată pentru surprinderea respiraţiei mărturisirii de taină decât simfonia. Acest concept determină structura narativă a filmului. Căci filmul urmăreşte surprinderea unei mărturisiri.
Naraţiunea liniară şi simplă a „Gustului cireşii“ urmăreşte periplul automobilistic al unui bărbat de vârstă mijlocie, Domnul Badii, printre dealurile pustii din împrejurimile Teheranului, aflat în căutarea unui om de încredere, care să-l ajute într-o acţiune de taină, asupra căreia la început planează misterul şi ale cărei resorturi ne vor rămâne ascunse până la sfârşit. Ca un om de afaceri care îşi caută un angajat de o zi, Domnul Badii caută un om care să îl îngroape, contra unei sume de bani, după ce acesta se va sinucide. Trei inşi vor trebui să răspundă acestui test de umanitate: un adolescent aflat în stagiu militar, un student musulman seminarist dintr-o ţară vecină şi un turc bătrân, muncitor la un muzeu de istorie naturală. Trei întâlniri esenţiale, care îi vor elucida treptat protagonistului propriile dileme şi tensiunea, reuşind în final să înlăture hotărârea fatidică. Trei monologuri pe teme aparent banale, trei mărturisiri, trei refuzuri de a participa la ceea ce fiecare consideră a fi nu un act de omenie, ci un păcat, îi vor reconfigura protagonistului reperele existenţei.
Peregrinările pe dealurile pustii, „în căutarea unui om“, prilejuiesc şi un studiu în tonuri discrete al aluviunilor sociale ale Iranului anilor â90: muncitori de pe şantierele şi carierele Teheranului, emigranţi afgani şi turci, refugiaţi în urma războaielor şi crizelor economice de acasă. Numitorul lor comun cu Domnul Badii este singurătatea, „expatrierea existenţială“.
Soldatul, un tânăr timid, spune că „are nevoie de bani, dar nu e gropar“; seminaristul cunoaşte pe de rost preceptele Coranului (inclusiv gravitatea păcatului suicidului), dar lipsa experienţei de viaţă îl privează şi de puterea convingerii; muncitorul turc, un om încercat de greutăţile vieţii, îşi povesteşte propria tentativă de sinucidere, din care a fost salvat prin redescoperirea miracolului vieţii, întruchipat de un cireş, şi a bucuriei dăruirii („Am aruncat de trei ori funia în jurul ramurii, dar nu voia să se prindă; atunci m-am suit în copac şi am dat cu degetele de o cireaşă; am mâncat una, am mai mâncat câteva... erau aşa bune! Apoi s-a apropiat de mine un grup de copii, care m-au rugat să scutur copacul; am avut aşa o bucurie! Apoi am umplut o poală de cireşe şi i-am dus şi soţiei, iar gândul sinuciderii mi-a trecut, pur şi simplu. Am învăţat să privesc altfel viaţa...“).
Aceste cuvinte simple vor rodi treptat în inima Domnului Badii. Acesta ajunge noaptea pe deal, pentru a se sinucide în zorii zilei, dar nu o mai face. „Nu te sinucizi, îmi eşti prieten; te sinucizi, tot prieten îmi eşti“ - îi spusese muncitorul turc, singurul care acceptase, pentru copilul său grav bolnav, să îl îngroape, după ce mai înainte îi şoptise „lecţia cireşii“.