Fiul care a răspuns chemării lui Hristos

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 634-635

„Arzând cu inima mai mult pentru Hristos și iubind desăvârșit liniștea și rugăciunea, fericitul stareț Ioan (Iacob de la Neamț) s-a retras în toamna anului 1952 în pustiul Hozeva, din apropierea Mănăstirii «Sfântul Gheorghe Hozevitul», împreună cu ucenicul său, monahul Ioanichie.

După ce s-a nevoit câteva luni în obște, s-a așezat apoi definitiv în Peștera «Sfânta Ana«, de pe valea pârâului Horat, unde se nevoiau și alți sihaștri, pentru a trăi ultimii ani ai vieții numai în rugăciune și în convorbire cu Hristos. Și s-a nevoit aici peste șapte ani, însă nimeni, nici chiar ucenicul său Ioanichie, nu știa toate nevoințele sale, fiind ascunse în Dumnezeu și în taina inimii sale. Căci ucenicul vedea numai ostenelile cele dinafară, precum: privegherile de toată noaptea, citirea celor șapte Laude, osârdia la sfintele slujbe pe care le făcea în paraclisul din peșteră, citirea cărților sfinte, traducerea din învățăturile Sfinților Părinți și compunerea de versuri religioase pentru pelerinii care îl cercetau la peșteră.

Dar nevoințele sale cele din inimă, lacrimile de taină, lupta cu gândurile și cu duhurile rele, cugetările duhovnicești la cele de sus și căldura Duhului Sfânt care îi aprindea inima pentru Hristos, singur Dumnezeu le vedea și le primea ca o ardere de tot a Cuviosului Ioan Sihastrul, neștiută de nici un muritor.

Despre nevoința acestui sfânt sihastru, iată ce spunea ucenicul său:

– Cât a fost bolnav, niciodată nu a oftat sau a suspinat, ci răbda toate cu seninătate și bucurie. Apoi tăcea mult, nu râdea niciodată, se ruga neîncetat cu inima și răbda cu multă tărie bolile și necazurile vieții. Ținea regim sever și post, primind foarte puțină mâncare și băutură, cât să-și țină zilele; iubea mult liniștea și singurătatea, ținea cu tărie la dreapta credință, la Tradiție și Sfintele Canoane și avea mintea totdeauna ațintită la Iisus Hristos răstignit pe Golgota. Nimic din cele pământești nu cugeta, nici nu voia să știe. Astfel, trupul său, mintea și inima erau despătimite, dematerializate și unite tainic cu Dumnezeu prin rugăciune și prin darul Duhului Sfânt.”

(Cuvinte ale sfinţilor români, Pr. Narcis Stupcanu)