Fizicianul şi rabinul

Nu este o fabulă, deşi ar putea fi. Nu este nici poveste zen, deşi... poţi să ştii...? Este mai curând o dispută ale cărei rădăcini sunt adânc înfipte în istoria gândirii europene. Protagoniştii nu sunt, cum ne-am aştepta, fizicianul de excepţie Stephen Hawking şi rabinul britanic Jonathan Sacks, ci, mai curând, două vechi prietene: ştiinţa şi religia. Seducţia raţiunii şi progresele ştiinţelor tari contestă din ce în ce mai mult primatul teologic al religiilor. Dreptul teologiei de a explica sensul omului în univers este subminat cu fiecare premiu Nobel. Pătrunderea tainelor micro şi macrouniversului, trecerea de la fizica atomică şi nucleară la mecanica cuantică şi teoria stringurilor într-o perioadă atât de scurtă nu pot rămâne fără consecinţe.

În ultima lor carte, The Grand Design, Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow propun lumii câteva argumente în plus pentru evacuarea lui Dumnezeu din creaţie. "Pentru că există o lege precum cea a gravitaţiei, Universul poate lua naştere chiar şi din nimic. (...) Creaţia spontană este motivul pentru care există Ceva în loc de Nimic şi motivul care face ca Universul să existe laolaltă cu noi." Poate pentru ştiinţă ceea ce pretinde Hawking are sens. Ca orice lucru bine făcut, ştiinţa are metodă: experiment, observaţie, concluzie. Pe baza metodei, ştiinţa desluşeşte legea din lucruri. Cu cât necunoscutul se destramă mai mult sub simplitatea de monolit a legilor fizicii, cu atât mai satisfăcut se declară omul de ştiinţă. Cunoscându-i principiul, îi cunoaşte esenţa. Totul este clar, e limpede. "Faptul că noi, oamenii, - care suntem practic colecţii de particule fundamentale din natură -, am ajuns atât de departe în înţelegerea legilor care ne guvernează pe noi şi Universul din jurul nostru - reprezintă un triumf." Este un nesperat triumf reducţia individului la un complex de umori şi elemente chimice. Un triumf ce a debutat cu erosul. Teologi şi filosofi, poeţi şi oameni simpli l-au cântat şi des-cântat timp de secole, iar dintr-odată, în secolul al XX-lea, a devenit o banală uzină chimică în care hormoni şi alte fluide organice au dat naştere unui cocteil numit iubire. Omul nu mai este ce-a fost. Astăzi pare să fie o selecţie isteaţă când nu e un compot de elemente chimice. Harta genetică şi tabelul lui Mendeleev sunt numele şi prenumele corpului uman. Despre suflet însă, din păcate, nici numele, nici prenumele nu ne spun mai nimic. Există o ironie în povestea pe care însuşi Stephen Hawking o pune drept piatră de temelie în cartea care l-a făcut celebru, Scurtă istorie a timpului. Povestea în sine este cuceritoare, dar pretinde în subtext un înţeles mai profund şi o ironie amară pe care sper să o pot creiona cât mai concis. "Un savant bine-cunoscut (unii spun că a fost Bertrand Russell) a ţinut odată o conferinţă publică de astronomie. El a arătat cum pământul se învârteşte în jurul soarelui şi cum soarele, la rândul său, se învârteşte în jurul centrului unei colecţii vaste de stele numite galaxie. La sfârşitul conferinţei sale, o bătrânică din fundul sălii s-a ridicat şi a spus: "Ceea ce ne-aţi spus sunt prostii. În realitate, lumea este un disc aşezat pe spatele unei broaşte ţestoase gigantice." Savantul a avut un zâmbet de superioritate înainte de a replica: "Şi pe ce stă broasca ţestoasă?" "Eşti foarte deştept, tinere, foarte deştept", a spus bătrâna doamnă. "Dar sunt broaşte ţestoase până jos."" În abis stă absurdul, şi lângă el ironia. Hawking & Mlodinov declară supremaţia legilor fizicii fiindcă e raţional să credem aşa. Lumea se construieşte în jurul legilor fizicii. În consecinţă, realitatea ultimă sunt LEGILE. Are sens. Precum doamna în vârstă ce-l tachinează pe Russell, i-aş întreba şi eu pe savanţii noştri: dar legile (fizicii) de unde vin? Au existat dintotdeauna? Le-a creat cineva? S-au creat singure? Dumnezeu ştie.