Flori şi zâne la solstiţiul de vară

Pe 24 iunie, în preajma solstiţiului de vară, Biserica sărbătoreşte Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului. Înainte de Întruparea Domnului, oamenii din emisfera nordică vedeau în solstiţiul de vară mijlocul anotimpului cald, când se coace grâul, şi începutul declinului: anul se îndrepta spre iarnă. Deveniţi creştini, străbunii noştri au păstrat sărbătoarea secerişului, pentru că de acest moment depindea pâinea de zi cu zi şi pâinea ce se preface în Trupul Domnului la Sfânta Euharistie. Toate acestea s-au amestecat, dând naştere unei sărbători complexe, numită, la noi, Sânziene...

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul Minunea naşterii Domnului a fost precedată de minunea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Sfântul care L-a vestit şi i-a pregătit pe oameni pentru venirea Mântuitorului. Sfânta Elisabeta, rudă a Sfintei Fecioare şi soţia preotului Zaharia, îmbătrânise fără să aibă copii. Soţii îşi pierduseră orice nădejde, când un înger i s-a arătat preotului Zaharia în timp ce slujea şi i-a spus: „Nu te teme, Zaharia, fiindcă rugăciunea ţi-a fost ascultată şi Elisabeta îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Ioan. Că mare va fi el înaintea Domnului şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duh Sfânt. Şi pe mulţi îi va întoarce la Domnul şi Lui îi va merge înainte cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să-i gătească Domnului popor pregătit. Pentru că nu a crezut vestea cea bună, îngerul l-a pedepsit pe Zaharia, luându-i glasul. În pântecele mamei sale fiind, pruncul s-a umplut de Duh Sfânt la vizita Maicii Domnului şi a săltat de bucurie. La ceremonia tăierii-împrejur de la opt zile după naştere, Sfânta Elisabeta, îndemnată de Duhul Sfânt, a cerut să i se pună pruncului numele Ioan, şi nu numele tatălui, cum era obiceiul. Preotul Zaharia a scris şi el acelaşi nume şi îndată i-a revenit glasul şi L-a slăvit pe Dumnezeu. Şi toate prorociile s-au împlinit… Zâne pentru flori şi grâne Multe poveşti străvechi vorbesc despre zâne, dar unele dintre ele chiar au sărbătorile lor în calendarul popular. Aşa sunt Rusaliile (despre care am povestit într-un număr trecut) şi Sânzienele. Se spune că Sânzienele locuiesc pe lumea cealaltă şi vin în lumea noastră de solstiţiul de vară, ca să vegheze asupra florilor şi asupra roadelor câmpului. Oamenii şi le imaginează trecând prin lanuri, cântând şi dansând, peste câmpii şi păduri, tocmai când vara înclină către iarnă, iar recoltele în pârg pot fi ameninţate de primejdii. Doamna zânelor, se zice, numită Sânziana sau Drăgaica, face semănăturile să se coacă, ferindu-le de grindină şi furtuni, dă puteri vindecătoare plantelor medicinale şi ajută fetele să se mărite. Dar Sânzienele se supără când oamenii lucrează de ziua lor, stârnesc vijelii şi grindină, iau puterile plantelor şi seacă boabele de grâu. Ne putem închipui că, deşi creştini de atâta vreme, oamenii au păstrat amintirea Sânzienelor şi de teamă să nu-şi piardă recolta. Se pare că strămoşii noştri daco-romani aveau un cult pentru Diana, o zeiţă a vegetaţiei, iar Sânzienele, Sanctae Dianae, erau slujitoarele ei... Un obicei al fetelor: Drăgaica Totuşi, până vine iarna, mai este cale lungă de străbătut şi, înainte de toate, trebuie adunate roadele. Nimic nu întrece bucuria sărbătorii secerişului! Prin unele sate, fetele se făceau drăgăici: îmbrăcate frumos, umblau în alai prin sat şi pe câmpuri, însoţite de un fluieraş, cântau, dansau şi primeau, în schimb, bani şi miere. O alegeau pe cea mai frumoasă dintre ele şi o făceau Drăgaică, conducătoarea lor, o împodobeau cu o cunună de spice şi marame diafane şi îi încredinţau cheile hambarelor din sat. Spicele cununii se păstrau la icoane şi boabele erau semănate în primăvara următoare, sperând că, astfel, recolta viitoare va fi mai bogată. Toţi îşi împletesc coroniţe sau cingători din sânziene galbene. Agaţă sânziene la ferestre, porţi sau streşini, să se apere de duhurile rele. Cine are curaj, îşi aruncă cununa pe casă: se zice că, dacă îi cade, va muri în anul respectiv. Cununile se lasă afară peste noapte. A doua zi, fiecare îşi cercetează cu atenţie cununa: dacă găseşte păr de animale, va avea noroc la vite. Cine le găseşte pline de rouă are noroc. Se împodobeau cu flori de sânziene, să fie iubiţi şi să se căsătorească. Şi atunci, ca şi acum, este foarte important să-ţi întemeiezi o familie! De Sânziene, bătrânele ştiutoare culeg plante de leac, le leagă în mănunchi şi le pun la uscat la grindă: sânziene, avrămeasă, muşeţel, împărăteasă, odolean şi leuştean, cicoare şi sulfină. Dar dacă lucrezi în această zi de sărbătoare, plantele medicinale îşi pierd puterile. Un obicei al feciorilor: boul înstruţat Prin unele părţi, feciorii alegeau cel mai frumos bou din sat. În dimineaţa zilei de Sânziene îl îmbăiau, apoi îl împodobeau cu covoare, pe care prindeau ţesături frumos împodobite. Îi înfăşurau coarnele şi coada cu panglici tricolore, iar de coarne prindeau buchete de sânziene, numite, pe alocuri, struţuri, de unde şi denumirea obiceiului. Apoi îl plimbau cu alai prin sat, iar conducătorul feciorilor era udat cu apă în fiecare gospodărie, pentru belşug şi ploaie.