Frânturi din istoria unui martir mult iubit în întreaga lume

Sinaxarele Bisericii nu sunt cronici prăfuite de trecerea anilor, ci candele aprinse, așezate pe marginea drumului nostru lăuntric pentru a ne lumina pașii. Din această galerie de lumini se desprinde, cu o strălucire care străpunge întunericul veacurilor, chipul Sfântului Mare Mucenic Gheor­ghe. El nu este doar un ostaș al epocii sale, ci un purtător de biruință a cărui prezență pulsează cu o putere nestinsă  în inima istoriei creștine, ca o făclie de neînvins purtată pe dea­supra furtunilor timpului.

Se cuvine, așadar, să evocăm câteva aspecte care întregesc paginile sinaxarului deja cunoscut, adăugând tușe de profunzime și lumină icoanei sale duhovnicești. Un astfel de amănunt privește localitatea Lod (Lida), în latină Diospolis, situată la aproximativ 15 km depărtare de Tel Aviv. Este una dintre cele mai vechi așezări din Țara Sfântă, o vatră străveche de rugăciune și istorie, care poartă în țărâna ei urmele pașilor profeților, apostolilor și pelerinilor. Atestată încă din antichitate, apare atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, iar în epoca romană era cunoscută drept cetatea Diospolis, nume care păstrează ecoul unei lumi dispărute, dar și al unei memorii nepieritoare.

În perioada bizantină, Lida era un important centru creștin și loc de popas pentru pelerini, cum mărturisește istoria primelor veacuri. De-a lungul vecurilor, cetatea a traversat mai multe etape ale istoriei, trecând prin stăpânirea bizantină, apoi arabă, în timpul căreia a fost și capitală regională, pentru o vreme. Au urmat cruciadele, apoi epoca mamelucă și stăpânirea otomană, fiecare lăsând urme vizibile în piatră, în memoria băștinașilor și a locurilor...

La Lida se păstrează mărturii palpabile ale istoriei ultimului mileniu, mai ales din perioada cruciată, de când datează multe dintre clădirile aflate în centrul istoric, purtând pe zidurile lor umbra rugăciunilor de altădată.

În veacul al V-lea era cunoscută prima bise­rică ridicată pe locul unde au fost așezate sfintele moaște ale Sfântului Mare Mucenic Gheor­ghe, aduse de creștini cu evlavie în acest loc. Această aducere a trupului său nu a fost o întâmplare, ci o profundă întoarcere acasă. Pentru Sfântul Gheorghe, Lida nu era un spațiu geografic oarecare, ci ținutul copilăriei sale, leagănul iubirii filiale și al rădăcinilor pămân­tești, unde evlavioasa sa mamă îi sădise în suflet sămânța credinței.

Biserica închinată sfântului mucenic, atât de importantă în epoca amintită, a fost distrusă de invazia persană, asemenea multor altare care au trecut prin focul încercării. Nici nu se știe cu exactitate câte biserici au fost dărâmate atunci; cifrele ar deveni și mai dramatice dacă adăugăm și mulțimea mănăstirilor importante de pe Valea Iordanului și din preajma Ierusalimului, care au trecut prin aceeași suferință, ca niște arbori loviți de furtună, dar rămași vii în rădăcina lor.

În perioada cruciadelor, biserica ce fusese dărâmată de perși a fost reconstruită. De fapt, izvoarele istorice atestă faptul că atunci s-a ridicat o adevărată catedrală, ceea ce arată cât de aleasă era cinstirea de care se bucura Sfântul Gheorghe, nu doar în inimile credin­cioșilor, ci și în conștiința întregii lumi creștine. Nu era vorba doar de o zidire de piatră, ci de o mărturisire solemnă înălțată către cer.

În vremea lui Saladin, o mare parte din construcția cruciată a fost distrusă. În perioada mamelucă, o parte din vechea zidire a fost transformată în moschee, dar, în chip uimitor, s-a păstrat pentru o vreme ca altar creștin, dar și loc de închinare pentru musulmani, semn tainic al unei memorii care refuza să fie ștearsă. Pietrele locului au rămas martore statornice ale rugăciunilor și ritualurilor săvârșite în limbi diferite, în acel răstimp.

În epoca otomană, biserica a fost din nou reconstruită. Această refacere a readus în zidurile sfântului lăcaș și vechile pietre folosite cu veacuri în urmă, de parcă însăși istoria a voit să lege ceea ce fusese sfărâmat, iar memoria martirului să nu fie ruptă de locul odihnei sale. Pietrele vechi, reașezate una peste alta, par a spune că nimic din ce se zidește în numele lui Hristos nu piere...

Pelerinul care ajunge acum la Lida, unde au fost așezate pentru o perioadă de timp moaștele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, observă că timpul pare să se oprească în loc: piatra devine mărturie, tăcerea rugăciune, iar istoria se preschimbă în evlavie. Sub bolțile încărcate de veacuri, simte că nu se află doar înaintea unei relicve a trecutului, ci în preajma prezenței reale a unui martir care, deși a trecut prin sabie, nu a încetat să biruiască.

Și poate tocmai aceasta este taina frumuseții legate de Lida: că istoria ei nu vorbește doar despre dărâmări și reconstrucții, despre invazii și stăpâniri, despre piatră și ruină, ci despre biruința memoriei sfinte asupra uitării, despre lumina care rămâne chiar și atunci când veacu­rile se schimbă. Iar numele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, rostit în rugăciune de atâtea neamuri și limbi, continuă să strălucească peste Lida, peste Biserică și peste lume, asemenea unei cununi de lumină neapusă.

Deși martiriul său a avut loc la Nicomidia, moaștele au fost aduse la Lida, împlinindu-se astfel dorința marelui mărturisitor al credinței, ca pământul copilăriei să primească spre odihnă sfințitul său trup. Acest fapt adaugă locului o lumină aparte, ca și cum dragostea filială și jertfa mucenicească s-ar fi întâlnit acolo într-o singură taină.

Conform mărturiilor, se pare că, în anumite momente ale istoriei creștine, biserica din Lida închinată Sfântului Gheorghe era printre cele mai importante locuri de cult din întreaga lume, purtând faima unui sanctuar, unde veneau pelerini din ținuturi îndepărtate, atrași de puterea rugăciunii și de slava martirului.

Dacă cineva nu cunoaște îndeajuns legătura marelui mucenic cu Lida, trebuie amintit că tânărul care fusese ofițer în armata împăratului Dioclețian, dovedindu-se viteaz în slujirea pământească, a devenit și mai viteaz în oastea lui Hristos, fiind martirizat în timpul ultimilor ani ai cumplitelor persecuții anticreștine. Cele mai multe consemnări ale martiriului său vorbesc despre Nicomidia din Asia Mică și indică drept an al sfârșitului său 303 - înscris cu sânge și lumină în calendarul biruitorilor...

Este deosebit de important să amintim că mama Sfântului Gheorghe locuia în Lida. Fiul ei a crescut acolo, în atmosfera cetății străvechi, sub privirea unei mame care i-a fost nu doar ocrotitoare, ci și călăuză duhovnicească. Tatăl său a murit de timpuriu, iar mama sa, Policronia, era nu doar o femeie apreciată în societatea de atunci, ci și o mare binefăcătoare a Bisericii. În chip firesc, dintr-un asemenea suflet a rodit și în fiu dragostea pentru Hristos, statornicia credinței și puterea mărturisirii.

Ea i-a insuflat fiului iubirea de Dumnezeu, asemenea unei semințe sfinte care avea să rodească prin mucenicie. Tocmai de aceea, plecat cu anumite demnități departe de acest loc, el vorbea cu drag apropiaților săi despre Lida, despre mama lui și despre atmosfera de profundă rugăciune cu care se obișnuise din copilăria sa, ca despre o comoară lăuntrică pe care o purta pretutindeni.

La scurt timp după martiriul său, trupul i-a fost adus de către cei apropiați în Lida și așezat într-un mormânt de marmură, iar după puțină vreme, a fost ridicată de către bizantini o biserică, semn că evlavia credincioșilor a voit să înveșnicească în piatră ceea ce harul pecetluise deja în inimile lor.

Această așezare a devenit un important loc de pelerinaj și, într-o anumită perioadă, s-a numit chiar Georgio, ori Georgiopolis (orașul lui Gheorghe). Ce nume ar fi putut fi mai potrivit pentru un loc transfigurat de memoria unui martir? Iar Sfântul Gheorghe era numit Sfântul din Lida sau Gheorghe din Lida, semn că numele lui și cetatea sa deveniseră aproape nedespărțite.

Dar cinstirea sa a depășit hotarele lumii creștine. Nu doar creștinii l-au cinstit pe Sfântul Gheorghe, ci și cei din lumea musulmană, aceștia numindu-l al-Khidr (cel verde), apelativ asociat cu o viață foarte lungă, dar și cu o înțelepciune ascunsă și cu ajutorul oferit oamenilor aflați în nevoie. Această tradiție populară se întâlnește mai ales în Palestina, în Siria și în Liban, arătând cum lumina unui sfânt poate străbate granițe, culturi și sensi­bilități diferite. Sfântul Gheorghe este recunoscut ca arhetipul luptei împotriva răului, orice formă ar îmbrăca acesta, fie necredință, tiranie sau deznădejde. Pomenirea sa prăznuită primăvara, în vremea mugurilor și a sevei proaspete, asociază biruința sa asupra morții cu renașterea întregii creații.

Am călătorit și eu de multe ori la Lida și m-am bucurat, în vremea slujirii în Țara Sfântă, să iau parte la slujbe oficiate în acest loc, în soboare prezidate fie de Patriarhul Ierusalimului, fie de ierarhii aceleiași Biserici. Am remarcat, la praznicele închinate Sfântului Gheorghe de peste an, unele având legătură cu aducerea moaștelor sale în Țara Sfântă, o adâncă evlavie și o bucurie care nu pot fi descrise decât ca o sărbătoare a sufletului.

Atenția deosebită a locuitorilor din zonă pentru Sfântul protector și pentru comunitatea ortodoxă prezentă în mijlocul lumii și a culturii musulmane mi-a descoperit o mărturie de statornicie. Am putut observa o prăznuire întâmpinată cu o bucurie autentică, la care participă toți membrii comunității, împreună cu slujitorii Patriarhiei Ierusalimului, dar și cu invitații veniți de departe.

Experiența pelerinajului la Lida descoperă nu doar un loc al memoriei, ci un sanctuar unde istoria martirilor nu s-a uitat încă, unde rugăciunea nu s-a stins. Acolo, în cântările sărbătorii, în dangătul clopotelor, în lumina candelelor și în mulțimea credincioșilor, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe rămâne peste veacuri purtătorul de biruință, apărătorul celor încercați și chipul luminos al nădejdii care nu se rușinează.

Cei aflați de multă vreme la Ierusalim îmi povesteau că, în trecut, grupuri numeroase venite din diferite părți ale lumii participau la sărbătorile de la Lida. Veneau cu evlavie, cu steaguri de pelerinaj, cu rugăciuni purtate în inimă, asemenea unor râuri care se varsă în aceeași mare a credinței. Iar când aceste grupuri de pelerini nu puteau fi prezente tocmai în zilele sărbătorii, includeau altădată în pelerinajul lor și un popas în acest loc binecuvântat, socotindu-l de neocolit, asemenea unei opriri la un izvor de har.

În mod deosebit veneau cei din Georgia, care îl cinstesc cu adâncă iubire pe Sfântul Martir Gheorghe, dar și credincioși din alte locuri, din de la biserici și mănăstiri care îl au pe Sfântul Gheorghe ocrotitor. Pentru aceștia, Lida nu era doar o destinație de pelerinaj, ci un loc al întâlnirii cu memoria martirului și cu puterea rugăciunii.

Mormântul său, acoperit cu o lespede de marmură, poate primi, după veche rânduială, o anumită cantitate de untdelemn care se varsă peste el. Acest untdelemn, rămas acolo câteva zile sau chiar mai mult timp, este apoi împărțit ca binecuvântare, asemenea unui dar tainic care poartă atingerea locului și rugăciunea celor ce s-au închinat cu evlavie. În această rânduială simplă este ceva din duhul vechilor pelerinaje, ceva din frumusețea unei credințe care transfigurează piatra, untdelemnul și sufletul deopotrivă.

Mulți vorbesc despre numeroase semne minunate și despre ajutorul pe care îl primesc în urma rugăciunilor stăruitoare pe care le înalță către acest sfânt. Mărturiile acestea, venite din multe locuri și din felurite încercări, alcătuiesc o continuare nevăzută a sinaxarului, scrisă nu cu cerneală, ci cu lacrimi, cu nădejde și mulțumire.

Sunt, de asemenea, încredințat că Sfântul Gheorghe i-a ajutat mult pe creștinii care se află în Țara Sfântă de multă vreme. Am remarcat mai ales în zona Betleemului, dar și în alte locuri, icoana Sfântului Gheorghe săpată în piatră, așezată pe peretele central al casei, asemenea unei peceți de ocrotire și a unei mărturisiri curajoase. Întrebând dacă nu există reacții adverse din partea musulmanilor, mi s-a spus un lucru de mare frumusețe sufletească: aceştia, când trec pe lângă casele creștinilor care au icoana Sfântului Gheorghe, se înclină cu venerație, ca și cum ar cinsti-o asemenea creștinilor.

Asemenea imagine rămâne adânc întipărită în memorie: trecători de altă credință oprindu-se o clipă, înclinându-se înaintea chipului unui martir al lui Hristos, ca și cum istoria însăși ar face un gest de respect. Multe dintre magazinele din Ierusalim si Betleem au astfel de icoane, iar prima grijă a unui locuitor ortodox care își ridică o casă nouă este aceea de a așeza, ca ocrotire și semn de binecuvântare, icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință.

Pentru a înțelege legătura Sfântului Mare Mucenic Gheorghe cu învățătura creștină și cu tradiția locului din care proveneau atât el, cât și nobila sa maică, va trebui să parcurgem cuvintele din cartea Faptele Apostolilor (9, 32 ș.u.), care ne spune că Petru, în vremea propovăduirii Evangheliei, a coborât și la sfinții care locuiau în Lida.

Este plină de sens această expresie - sfinții care locuiau în Lida - întrucât, deși cei cărora li se propovăduia Evanghelia nu erau desă­vârșiți, ci aflați pe cale, oameni în mers, în devenire, ei primeau cu bucurie lumina învăță­turii Mântuitorului. Și poate tocmai aici se află frumusețea numelui de sfinți: nu în desă­vârșirea dobândită, ci în chemarea primită.

Acolo, în Lida, a fost găsit un om care era paralitic de mai mulți ani, Eneea, iar Petru i-a zis că Domnul îl vindecă, și acela îndată s-a vindecat. Ce pagină luminoasă a începuturilor creștine! Ce mărturie că pământul fusese atins încă din vremea Apostolilor de puterea Evangheliei!

Este amintită și localitatea Saron, probabil învecinată cu Lida, de unde mulți s-au întors la Domnul, conform cuvintelor aceleiași cărți. Drumul Sfântului Apostol Petru s-a îndreptat apoi către Iope, unde era o uceniță cu numele Tavita; localitatea ne este prezentată ca fiind aproape de Lida (Fapte 9, 38).

Pe această temelie apostolică s-a ridicat credinţa Sfântului Gheorghe. Copilăria sa a fost legănată de ecoul pașilor apostolici și de memoria minunilor. Și ce simetrie divină! Tânărul plecat din Lida ca să cucerească lumea s-a întors ca purtător de biruință ceresc, odihnindu-se la o aruncătură de privire de locul unde Mântuitorul Însuși S-a jertfit.

În perioada ulterioară, în contextul schimbărilor istorice, sfintele sale moaște au fost împărțite în locuri diferite din lume, răspândind pretutindeni binecuvântare, asemenea unor scântei de lumină duse peste neamuri. Dar îndemnul său a rămas același, limpede și viu: să fim mărturisitori ai învățăturii Mântuitorului, cum a fost și el.

Aceasta constituie moștenirea cea mai preţioasă a Sfântului Gheorghe: nu doar mormântul din Lida, nu doar icoanele, minunile, untdelemnul binecuvântat sau cinstirea de care se bucură la multe popoare, ci, în mod fun­damental, chemarea de a rămâne statornici în credință, de a birui răul prin puterea harului dumnezeiesc și de a păstra, în inima noastră, aceeași lumină pe care au primit-o odinioară sfinții care locuiau în Lida...