„Furia n-are putere prin ea însăşi, dacă nu vine cineva s-o hrănească“

Data: 31 Octombrie 2008

Când vedeţi un om ieşit din fire, cu atât mai mult nu-i faceţi împotrivire. Nebunia lui de aceasta are nevoie, ca să se producă. Cu cât mai greu vă batjocoreşte, cu atât mai multă blândeţe arătaţi-i. Cu omul acesta e ca şi cu cel prins de friguri, căruia trebuie să-i facem pe plac, când răul îl zgâlţâie mai tare. Când o sălbăticiune se porneşte furioasă, fugim cu toţii, să facem tot aşa cu acel pe care furia îl frământă. Şi să nu credeţi, cumva, că trebuie să ne purtăm aşa pentru a-i face cinste; cinstim, oare, pe sălbăticiunea înfuriată, pe nebunii furioşi, când ne ferim de ei? - câtuşi de puţin. Purtarea noastră e mai degrabă o jignire - sau, mai bine zis, nu o jignire, ci un semn de milă şi de omenie.

Nu vedem, oare, pe corăbieri, când vântul suflă tare, destinzând pânzele, ca nu cumva, altfel, corabia să se înece? Sau pe călăreţul, al cărui cal s-a pornit nebuneşte, lăsându-l în voia lui, până ce-i pier puterile? Să facem şi noi la fel. Mânia e ca şi un foc, ca şi-o flacără care trebuie să muşte din ceva. Dacă acestei flăcări nu-i dai nimic să mănânce, repede ai depărtat acest flagel. Furia n-are putere prin ea însăşi, dacă nu vine cineva s-o hrănească. Sunteţi fără acoperire. Omul acela care este pradă furiei, nu mai ştie ce face; tu, care-l vezi cum e, meriţi, oare, vreo îngăduinţă, dacă pici în aceeaşi tulburare şi nu te înţelepteşti deloc la o asemenea vedere? Presupune că, ducându-te la un ospăţ, întâlneşti la intrare un om beat care face gesturi urâte. Dacă pici şi tu în aceeaşi greşeală, nu eşti cu atât mai de neiertat cu cât eşti asemenea lui? Întâmplarea este, aici, aceeaşi. Să nu credeţi că vom fi acoperiţi de vom zice: „N-am început eu“. Aceasta este tocmai împotriva noastră, întrucât ceea ce am văzut nu ne-a înţelepţit. Este precum a zice: „N-am ucis eu cel dintâi“. Dacă meriţi să fii pedepsit, este din pricină că, deşi ai avut o ocazie să te înţelepteşti, totuşi, nu ţi-ai ţinut firea. Veţi zice: Cum, oare, e cu putinţă să suferim jignirile? Cum - întreb eu - aceasta n-ar fi cu putinţă? Cuvintele pricinuiesc, oare, vreo rană? Lasă pe trup vreo zgârietură? Ce rău fac? De vrem, le putem suferi. Să facem legământ că le vom suferi - şi, să vedeţi, le vom suferi. Să ne zicem nouă înşine: Aceasta nu-i ură, ci slăbiciune. Şi într-adevăr e slăbiciune - şi dovadă că nu-i ură sau răutate este că omul acesta însuşi voia să se înfrâneze, cu toate că adesea fusese jignit. Dacă cugetăm că acesta-i un lucru de slăbiciune, vom suferi, vom ierta şi ne vom sili ca noi înşine să nu cădem. Vă întreb pe toţi: de voiţi, puteţi fi îndeajuns de înţelepţi ca să suferiţi pe cei ce va jignesc? Cred că da. Poate că acel ce v-a jignit a făcut-o fără voie, nu din gând precugetat, poate numai sub îmboldirea patimii, stăpâniţi-vă! Aţi fost jigniţi - şi jignirea vine de la duşmanii voştri? Cu atât mai mult să fiţi împăciuitori. Dar acela înnebunit de obrăznicie!... Tocmai pentru aceasta trebuie să te duci să-l afli; căci două rele îl pasc, obrăznicia şi mânia. Voi sunteţi sănătoşi, vedeţi limpede, nu ca el care orbecăieşte în întuneric, din pricina acestor două rele. Şi fiindcă voi sunteţi la adăpost de acestea şi, pe deasupra, sănătoşi, mergeţi spre el, după cum doctorul la bolnav. Zice, oare, doctorul: „Omul acesta este bolnav şi nu voi merge să-l văd?“ Mai ales atunci se duc doctorii, când văd bolnavi care nu se pot mişca. De cei ce se mişcă, ei se îngrijesc mai puţin. Oare, trufia şi mânia nu vi se par mai grozave ca o boală? Puteţi ridica mâinile spre cer, puteţi mişca buzele ca să cereţi iertare, iar Dumnezeu dispus este să vă şteargă păcatele, dar nu îngăduiţi a se face aceasta, de vreme ce voi le ţineţi pe acele ale greşiţilor voştri. Vă aflaţi, aşadar, în eroare (...) Aţi suferit multe nedreptăţi, aţi fost jefuiţi, aţi fost vorbiţi de rău, aţi fost păgubiţi în cele mai grele prilejuri - vreţi să vedeţi pe duşmanul nostru pedepsit? Iată ceea ce vă va sluji, în schimb, să iertaţi. Dacă singuri vă faceţi dreptate şi vă răzbunaţi, prin vorbe sau prin fapte sau prin blesteme împotriva aceluia care v-a jignit, Dumnezeu nu va mai sta să vă răsplătească, pentru că, înşivă, aţi făcut aceasta. Şi nu numai că deloc n-are să va răzbune, dar are să vă pedepsească fiindcă L-aţi supărat; în obştea omenească, dacă lovim robul altuia, stăpânul lui se supără şi ia drept o jignire adusă lui fapta noastră. Că suntem jigniţi, fie de robi, fie de oameni liberi, datori suntem a aştepta judecata stăpânilor sau a judecătorilor. Aşadar, dacă între oameni e cu totul nechibzuit ca cineva să-şi facă dreptate singur, lucrurile stau altfel când Dumnezeu este acela care-i judecător vouă, El v-a poruncit atât: să vă rugaţi pentru cel ce v-a jignit. Ce trebuie făcut cu aceasta, iată, El a poruncit să fie lăsat pe seama Sa, a Domnului! (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese)