Gânduri, bucurii și împliniri la vreme de sărbătoare
Prietenii adevărați, pe care îi întâlnim în drumul vieții, ne înconjoară întotdeauna cu bucurie, mai ales la zilele aniversare, când își poartă gândul și sufletul către noi și ne dăruiesc mesaje de felicitare, atât de diverse în zilele noastre. Cu atât mai mult, la zile de sărbătorire Patriarhul unei Biserici primește sute de mii sau, de ce nu, milioane de mesaje și flori, pentru că Patriarhul se roagă pentru toți fiii Bisericii, pentru ierarhii, preoții și credincioșii ei.
În vremea în care trăim noi se întâlnește tot mai rar o virtute, și anume recunoașterea darurilor altora. Foarte rar avem puterea să recunoaștem darurile celor din preajmă, ale celor care sunt mai mari decât noi, celor cărora le datorăm ceva, celor care se află în demnități prin lucrare sfântă, dar și în cazul oamenilor obișnuiți. Recunoaștem tot mai greu sau chiar deloc darurile pe care Dumnezeu le-a sădit în cei din preajma noastră. Nu ne bucurăm atunci când auzim de împlinirile altora, nu reușim să avem acea stare pe care o cer Părinții Bisericii și Apostolul Pavel, care recomanda ucenicilor să se bucure întotdeauna cu cei care se bucură (cf. Romani, 12, 15). Cred că recunoașterea darurilor unui ierarh este o datorie firească a slujitorilor Bisericii și a credincioșilor ei; recunoașterea darurilor pe care ierarhul le-a primit de la Dumnezeu și pe care s-a străduit să le cultive permanent. Această lucrare nu durează doar un an, doi sau trei. De multe ori, cultivarea acestor virtuți și daruri pe care cineva le-a primit de la Dumnezeu se întinde pe o perioadă foarte lungă. În orice zi, dar mai cu seamă într-o zi de sărbătoare, trebuie să recunoaștem darurile pe care Dumnezeu le-a sădit în Arhipăstorul Bisericii noastre; daruri pe care le observă orice om de bună credință, care s-au văzut a fi lucrătoare și roditoare într-o perioadă de mai mult de un sfert de veac, pentru că în slujirea arhierească Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a împlinit deja un sfert de veac (4 martie 2015). Toate aceste daruri primite de la Dăruitorul a toate s-au văzut în lucrarea din Mitropolia Moldovei și Bucovinei și din Patriarhia Română, în demnitatea de Patriarh, în cei nouă ani care se împlinesc la sfârșitul lunii iulie, atunci când Dumnezeu l-a chemat la Sine pe Patriarhul Teoctist Arăpașu, de pioasă și fericită amintire, care a păstorit Biserica Ortodoxă Română vreme de 21 de ani.
Dacă dorim să așezăm pe hârtie slove care să definească chipul Patriarhului nostru sărbătorit recent, ar trebui să așternem nenumărate rânduri și pagini, să consemnăm frânturi din viața și împlinirile unui om, pentru că vârsta Întâistătătorului nostru (65 de ani) nu este o vârstă a bilanțului, dar este vârsta care îi îngăduie oricărui istoriograf, fie și unul mai puțin iscusit, să amintească multe împliniri și lucrări, așezate întru slava lui Dumnezeu și a Bisericii Lui. Nu putem să nu ne aducem aminte de temeinicia învățăturii, a celei dobândite în anii de școală, dar și a celei transmise, o învățătură pe care, ca profesor și slujitor al Sfântului Altar înainte de 1990 și apoi ca ierarh, a transmis-o și o transmite altora, studenților, oamenilor pe care i-a întâlnit, cu demnități și vrednicii diferite, dar mai ales clerului și credincioșilor Bisericii, pe care îi are permanent în vedere. Patriarhul Daniel este un teolog harismatic, acribios, exigent, un om care iubește cuvintele Scripturii și ale Sfinților Părinți. O altă calitate a Patriarhului nostru este aceea de a fi îndrăgit de către studenți, de către cei de aproape și de către toți partenerii de dialog. Eu pot aduce propria mărturie, în calitatea mea de fost student al Patriarhului Daniel, că în vremea când era profesor la Facultatea „Dumitru Stăniloae” din Iași, facultate de teologie pe care a înființat-o, era un dascăl foarte iubit. Studenții nu iubesc decât pe cel care le poate oferi cu adevărat lumina cărții, lumina învățăturii și, mai ales, dăruirea sau vocația pentru această misiune. A fi profesor și învățător este o misiune grea. Și toți își dau seama dacă profesorul, ierarhul ori slujitorul respectiv al Bisericii împlinește sau nu cu drag această vocație, această chemare.
Ne gândim adeseori la noi, suntem preocupați foarte mult de noi. Nu putem spune același lucru și în cazul Patriarhului, care este mistuit de iubirea slujirii Bisericii. Nimic nu așază mai presus de această slujire; nimic mai mult decât Liturghia și slujirea Bisericii, decât interesul ei, nu un interes propriu ori egoist, nu unul trecător, care ar putea fi contestat, cum contestă acum lumea orice. Această iubire față de Biserică este cea care domină, singura care contează în întreaga sa activitate. Dăruirea rar întâlnită poate fi văzută în lucrarea din Biserica Moldovei vreme de 18 ani și apoi ca Întâistătător al Bisericii noastre. Toate ctitoriile care s-au făcut prin grija Patriarhului și la inițiativa lui s-au realizat împreună cu preoții și colaboratorii apropiați, cu monahii din mănăstiri, prin dragostea multor credincioși. Împreună cu ei, Patriarhul a realizat ctitorii cum rar au fost întâlnite în istoria Bisericii și chiar a unei țări. Nu putem aminti acum toate. Ctitoriile, mai ales cea de suflet pe care au dorit-o mitropoliții primați ai României și mai apoi patriarhii ei, zidirea unei mărețe biserici închinate Mântuitorului Hristos, în București, din neștiute împotriviri nu s-a putut realiza până la venirea pe tronul patriarhal a Preafericitului Părinte Daniel. De atunci, acest proiect atât de dorit de cei care iubesc Biserica și neînțeles de unii, care n-au iubit-o niciodată și care n-au dorit să fie aproape de Dumnezeu, a prins contur. Fericiți sunt oamenii care sunt temerari și care au râvna pe care au avut-o cei care L-au slujit pe Domnul și L-au mărturisit pe El, necăutând decât prietenia cu El și nu s-au bazat pe altfel de alianțe.
Preafericitul îl cinstește în mod deosebit pe Sfântul Ilie. Protector încă de la sfântul botez, Profetul Ilie i-a inspirat Patriarhului nostru aleasă râvnă și foarte mult curaj. Oamenii care au o astfel de râvnă și curajul pe care l-au avut Prorocul Ilie Tesviteanul, Sfântul Ioan Botezătorul și unii mari ierarhi ai Bisericii care au luptat cu nedreptățile vremurilor lor, așa cum au fost Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, iar la noi, mitropoliții mari ai Moldovei și ai Ungrovlahiei, între care și mitropolitul pomenit în mod special, anul acesta, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Antim Ivireanul, sunt exemple care arată că au învățat slujirea din petrecerea minunată a acestor sfinți. Atunci când ești aproape de Dumnezeu ai curaj, fiindcă trebuie să mergi până la capăt, să apuci de coarnele plugului și să nu te mai uiți înapoi, chiar dacă pământul este pietros, chiar dacă uneori nu ai decât puține șanse de a birui și de a face ca sămânța pe care ai aruncat-o în ogor să aducă rod însutit. Trebuie să ai râvnă și mult curaj, să privești numai către cer, să nu te uiți către pământ și să nu te încurci cu lucrurile mici. Așa ne învață pe noi sfinții și îndeosebi Prorocul Ilie Tesviteanul, unul dintre modelele spre care a privit mereu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a cărui ocrotire a primit-o la Sfântul Botez. Și tot în apropierea acestei sărbători ne aducem aminte de un sfânt român care este născut în aceeași perioadă și care a primit la botez tot numele Ilie, Sfântul Ioan Iacob, devenit monah la Mănăstirea Neamț, în Postul Mare al anului 1936, primind numele de călugărie Ioan. Sfinții prăznuiți în această perioadă îl inspiră pe Preafericitul Părinte Patriarh, mângâind tainic lucrarea, încercările, bucuriile și tristețile prin care trece, în drumul ce-l are de făcut întru slujirea Domnului.
În ziua aniversară, un ierarh se gândește în primul rând la Cel de la care a primit aceste daruri. Suntem datori să-I mulțumim lui Dumnezeu, să-I fim recunoscători permanent, dar mai ales într-o astfel de zi. Recunoștința noastră ne-o arătăm nu doar prin cuvinte. Mulțumirea pentru toate aceste mari daruri este un sentiment profund și cred că singurii prieteni adevărați ai ierarhilor sunt sfinții lui Dumnezeu. Într-o zi a aniversării zilei de naștere sau a cinstirii sfântului de la botez, de la călugărie sau chiar în ziua întronizării în această demnitate dăruită de Dumnezeu, cerem ajutor de la Hristos-Domnul și nădăjduim că vom primi de la El adevăratele bucurii și mai ales veșnică răsplată. Dumnezeu trimite în mod tainic daruri și bucurii care ne ajută să mergem înainte, mulțumind lui Dumnezeu și fiind încrezători în ajutorul Lui pentru anii și vremurile care stau înainte.
În preajma acestor sărbători nu putem aminti decât în treacăt din ceea ce împlinește un om, din bucuriile și mâhnirile lui; bucurii care vin de la Dumnezeu și mâhniri care vin din ceea ce nu se poate împlini. Am amintit o parte din lucrările pe care Preafericitul Daniel al României le-a săvârșit, bucurându-ne împreună cu Preafericirea Sa și cu toți cei care iubesc Biserica. Sunt mulți oameni care iubesc Biserica - și dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceasta -, oameni care se roagă pentru Întâistătătorul lor, oameni care își aduc aminte de osteneala sa pentru Biserica lui Hristos și pentru ei.