Gânduri de Crăciun
Nu am amintiri din copilărie despre Crăciun. M-am născut, am trăit copilăria, adolescența și prima tinerețe în comunism. Nimeni nu mi-a spus vreodată că Se naște Iisus. Nu se mergea la biserică și se vorbea despre „sărbătorile de iarnă”. Care sărbători aduceau cu ele un brad din plastic împodobit cu bomboane înfășurate în staniol și un Moș Gerilă pe care nu puteam să îl iau în serios, la ce nume avea.
După revoluție, Crăciunul aducea bucuria împodobirii bradului, trezirea la cinci dimineața în strigătele copiilor: mami, scoală-te! a venit Moș Crăciun! Pregătiri multe, masă bogată, sarmale, cozonac, salată boeuf obligatoriu perfect ornată. Le spuneam copiilor că S-a născut Iisus, credeam că S-a născut, dar părea că undeva departe, nu chiar la noi în casă.
Am plecat în Germania. Aici am cunoscut Crăciunul occidental. Familiile mergeau împreună la biserică. Nu știau să se roage așa cum mă învățase pe mine mamaia pe la patru ani, dar cântau și se bucurau împreună. Copiii prezentau în biserică o piesă de teatru despre Nașterea lui Iisus Hristos. Se mâncau prăjituri și se bea vin fiert. Am aflat că erau protestanți. Mi-a plăcut atmosfera dintre oameni, dar căutarea lui Iisus, Pruncul născut, era încă întreagă, neîmplinită, în mine.
Am ajuns apoi într-o biserică românească. Nu erau multe biserici românești aici, pe atunci. Mirare. Biserică tristă, închiriată, fără iconostas, fără sfinți pictați pe pereți. Și totuși sufletul se odihnea și se bucura acolo, la Sfânta Liturghie. Căutând să înțeleg motivul păcii și bucuriei, L-am găsit pe Hristos, Prunc mic, abia născut în ieslea sufletului. Așa am găsit Crăciunul, în sărăcia camerei cu pereții albi în care se țineau slujbele și unde în Ajun se cântau colinde, ca acasă.
Pruncul a crescut și a lucrat în mine, cu mine cât s-a putut, și propovăduirea, și intrarea în Ierusalim, și răstignirea, dar și Învierea, sub privirile blânde ale sfinților pictați pe pereții unei alte biserici românești, una dintre primele înființate aici, pe care am găsit-o la o oră de mers cu mașina și am rămas în ea până azi.
Parohia omului cred că e una singură, chiar dacă se mută, merge în altă parte, e mereu una la un moment dat. Anume aceea unde este casa lui duhovnicească în acel moment, unde sufletul e odihnit, unde omul se duce cărând sacul greu al păcatelor și stă la coadă alături de cei la fel ca el, ca să îngenuncheze lângă icoana lui Iisus, sub patrafirul părintelui duhovnic, spre a se ridica de acolo fără sac, ușor și bucuros. E locul unde piatra pe care o ai pe inimă se sparge cu explozie de bucurie sub rugăciunea și mâinile părintelui puse pe capul tău. E locul unde cel care stă lângă tine la Liturghie îți simte durerea de genunchi când îngenunchezi la Epicleză și mâna i se întinde automat să te ajute să te ridici. E acolo unde simți că sufletul tău se ține de mână cu celelalte suflete care așteaptă să se împărtășească din Potir și unde vezi strălucirea lui Iisus pe care l-au primit în ei luminându-le fața și te bucuri cu bucurie mare că ai găsit și Învierea.
Parohia mea și-a sărbătorit anul acesta mare jubileu. În urmă cu 50 de ani, la ziua de pomenire a Sf. Ierarh Nicolae, s-a săvârșit pentru prima dată Sfânta Liturghie ortodoxă în limba română în orașul Offenbach am Main, în vecinătatea metropolei Frankfurt. Această dată este considerată data de întemeiere a parohiei, una dintre cele mai vechi în Germania, purtând hramul Sfântului Ierarh Nicolae. De-a lungul istoriei sale, comunitatea a cunoscut mai multe etape, unele dintre ele grele. Pornind slujirea improvizat, într-un garaj, s-a primit apoi drept de slujire într-o capelă din castelul orașului, cu ajutorul unui pastor evanghelic. Patriarhia Română a donat un iconostas care a fost montat aici. În 1993 a avut loc un incendiu devastator în capelă, dar iconostasul a supraviețuit și înfrumusețează biserica și astăzi.
Contractele de închiriere au un început, dar au și un sfârșit. Parohia a fost nevoită să își mute locul de slujire, închiriind un alt spațiu în Biserica Reformată Franceză, unde a fost găzduită timp de 11 ani.
Mulți germani nu își cumpără case, le e mai important să rămână flexibili, nelegați de un loc. Dar românul, purtând în el toată istoria neamului, dorește siguranța unui acasă, are nevoie să fie „împământenit”. Părintele și oamenii din parohie au reușit cu mari eforturi să cumpere o clădire în 2002 și să-și amenajeze un spațiu bisericesc propriu. După 2007, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, numărul românilor din zonă a crescut enorm. În anul 2015 s-a extins spațiul prin cumpărarea clădirii alăturate. Primarul general al municipiului Offenbach, prezent la slujba de hram jubiliar, a oferit un act de apreciere comunității românești, menționând că este numeric a doua comunitate, după cea germană, din Offenbach și că are un rol important în economia și viața comunitară.
Spuneam că am avut mereu în inimă dorul de Crăciun, am fost mereu în căutarea ieslei, ca să mă pot închina și eu Pruncului. Aici l-am găsit, încet-încet, în toate cele povestite mai înainte. Sărăcia sufletului meu, alături de sufletul surorii și al fratelui din parohia mea, construiește ieslea în care Se naște Mântuitorul Iisus Hristos. Aceasta este pentru mine Biserica. Aici este Crăciunul.