Gânduri despre ieroschimonahul Paisie Olaru
Părintele Paisie Olaru a fost rugător neîncetat, un adevărat achimit al României, într‑o perioadă de potrivnicie îndreptată către Biserică, în timpurile istoriei în care un vifor al înghețului spiritual a bântuit vetrele sihăstrești, pe care călugării l‑au îndurat cu inima zdrobită, fiind obligați să părăsească locul unde rânduiala monahală era universul lor cotidian, efectele decretului nedrept fiind resimțite chiar și de cei care aveau o înaltă trăire ortodoxă și românească. În acele vremuri aspre și înnegurate, părintele Paisie a alinat tristețile și a luminat întunericul spiritual prin rugăciunile arzânde și viețuirea isihastă.
Când vorbim de Patericul românesc, de marii rugători ai Moldovei, de exemplele monahilor sau ale duhovnicilor vestiți, ne aducem aminte de viața și trăirile părintelui Paisie Olaru. A fost un monah rugător, răbdător, smerit, ales. Un mare Părinte!
Nu s‑a vorbit despre el decât sporadic în timpul vieții și poate prea puțin după moarte. Cei care cunosc blândețea și bunătatea lui de duhovnic păstrează amintirile prețioase într‑un cufăr al nestematelor trăiri.
Părintele Paisie rămâne rugător pentru Biserica și țara noastră, pentru cei care i‑au urmat sfaturile, fiind însuflețitor al spiritului creștinesc, povățuitor, sfătuitor, exemplu elocvent al viețuirii călugărești și pildă a bunătății părintești.
Se păstrează câteva dintre sfaturile lui, care au rămas emblematice: Să nu crezi tot ce auzi, să nu faci tot ce poţi, să nu spui tot ce ştii, să nu dai tot ce ai. De asemenea, consemnez spre preţioasă amintire alte îndemnuri de neuitat: De câte ori te mânii, mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Când te mânii, acolo e duhul răzvrătirii, duhul mândriei, duhul slavei deşarte, să ştii. El te îndeamnă să nu te smereşti - „Ce, eu sunt chiar atâta de lepădat?!”, sau Ţi se pare grea smerenia, tată… Dar încearcă întâi şi vezi dacă poţi ridica piatra, şi după aceea spune „nu pot”. Smerenia inimii izvorăşte din dragostea cea pentru Dumnezeu, tătucă, sau Trebuie să răbdăm ocările, tată, pentru că aşa ne‑a lăudat Mântuitorul Hristos: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine”. Trebuie să răbdăm toate, cu smerenie, tată; să răbdăm cu smerenie pentru dragostea lui Hristos. Doar vom câştiga şi noi - nu tot Raiul, ci numai un colţişor, cât de mic.
Părintele Paisie, după părerea mea, a fost cel mai înalt trăitor al monahismului românesc de la Sfântul Calinic până în prezent. Nu dorim să facem clasificări pripite, pentru că Dumnezeu cunoaște mai mult decât știu și rețin oamenii…
Când a trecut la Domnul părintele Paisie, în octombrie 1990, a fost moment de încercare și mare pierdere pentru istoria vremelnică a Bisericii Ortodoxe Române.
Cu puțin timp înainte, în luna iulie a aceluiași an, primise în chilia lui smerită vizita Patriarhului României, a noului Mitropolit instalat la Iași și a multor ierarhi. Patriarhul Teoctist venise să‑i mulțumească părintelui Paisie pentru rugăciuni și pentru dragostea pe care a arătat‑o în vremurile de restriște, când avva Paisie le‑a spus multora: Nu‑l amărâți pe Patriarhul Teoctist, care este călugăr din tinerețile lui… Patriarhul trecuse la începutul anului prin momente de cumpănă…
La chilia lui au poposit slujitori ai Bisericii, oameni mari, scriitori, gânditori și credincioși curați la suflet. Ei și‑l amintesc pe monahul care le dorea tuturor să fie moștenitori ai unui colțișor de Rai. La rugăciunea pe care o spunea, găsită în cărțile de cult la toată trebuința, adăuga: Și‑un colțișor de Rai le dăruiește lor.
Cu această dorință a plecat către grădinile Raiului, el, care s‑a nevoit mult, a lăcrimat, a plâns cu cei care au păşit pragul chiliei sale, aducându‑i pe Cale. Epitrahilul ce‑l întindea devenea prin rugăciunile lui o punte spre uşile Raiului, peste o prăpastie a păcatului, pe care unii o consideră de netrecut. Avea puterea să schimbe păcatul în virtute, fiind împreună‑nevoitor cu fiii duhovnicești.
La înmormântarea lui au venit, de pretutindeni, mulți monahi. Nu cred că în timpul regimului comunist un alt călugăr din ținuturile Moldovei a cunoscut o asemenea cinstire.
Mitropolitul Moldovei, Daniel, și Arhiereul-vicar Ioachim de la Roman și Huși, arhimandriți, preoți, diaconi și mulți călugări, numeroase călugărițe de la Agapia și Văratic au venit împreună cu mulțimea credincioșilor în ziua de 21 octombrie, când s‑a săvârșit prohodirea marelui avvă.
Își pregătise din vreme locul în cimitir și făgăduise să fie așezat lângă părintele Cleopa, sau părintele Cleopa lângă el, în cazul în care Dumnezeu hotăra într‑o altă ordine mutarea lor din această viață. Bătrânul Cleopa a lăcrimat și a spus tuturor, atunci și altă dată, că Paisie a fost modelul spre care el și alți călugări au privit în vremuri de încercare și lacrimi.
În al 31‑lea an de la trecerea sa la cele veșnice, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât demararea procesului de canonizare a ieroschimonahului Paisie.
Cu ani în urmă, lucrând la o carte care i‑a fost dedicată, am întâlnit o evocare intitulată O canonizare întârziată. Așa s‑a spus atunci, la puțini ani de la moartea părintelui Paisie.
A venit acum vremea începerii canonizării, știind că întru bucuria Stăpânului intră toți cei care L‑au iubit și L‑au căutat. Avva Paisie se află printre ei.