Gânduri despre post
În Muntele Athos, la Mănăstirea Vatopedu, trapeza, sala de mese a comunității, este așezată vizavi de biserica mare. Între cele două există o simetrie simbolică. Dacă ușile celor două clădiri sunt larg deschise, din trapeză se poate zări, în linie dreaptă, Sfântul Altar. Monahii își încep ziua în biserică, apoi trec dincolo, pentru a se hrăni și material, după ce au fost îndestulați spiritual. Arhitectura este expresia unei înțelegeri a lumii și a raporturilor din ea.
Lumea este ordonată, are o ierarhie, iar trecerile dintr-o parte în alta sunt organice, necontradictorii. Hrana spirituală și cea materială se așază firesc una în continuarea celeilalte. Mai mult decât atât, actul hrănirii este în mod fundamental unul sacramental. Nu ne hrănim cu gesturile neglijente cu care alimentăm cu combustibil o mașină. Nu întâmplător actul cel mai sacru în jurul căruia gravitează întreaga viață liturgică și, implicit, viața creștină este Euharistia: actul nebunesc, smintit în ochii celui care nu crede, de a mânca Trupul și a bea Sângele Dumnezeului întrupat, care se oferă nouă.
Acest act cu totul în răspăr cu logica lumii era, în vechime, în centrul unei discipline arcane. Se petrecea, adică, cu totul și cu totul în secret. Până astăzi avem în Liturghie urmele acestei Taine inexpugnabile. De altfel, Taina aceasta rămâne pe mai departe la fel de imposibil de pătruns, chiar dacă se petrece sub ochii (adesea indiferenți) ai tuturor.
Actul hrănirii este sacru, fie că ne hrănim cu Hristos în Liturghie, fie mâncăm pâine pur și simplu. Datorită acestei sacralități, mâncarea se cere a fi făcută conștient, cu cinstire, recunoștință și moderație. Așa cum alegem cea mai bună făină pentru prescură și vinul curat pentru Liturghie, la fel putem proceda și cu hrana noastră. Să fie curată, bună, simplă. Când spun mâncare bună, nu mă gândesc la excese, lux și sofisticării inutile, ci vorbesc despre o mâncare ce nu face rău și care te trimite cu gândul recunoscător către Dumnezeu.
În mâncare se împletesc darul naturii și creativitatea omului, care împreună sunt motive de recunoștință. Un semn al moderației și al solidarității este postul recomandat de Biserică. Moderație pentru că postind nu ne lăsăm târâți (cu totul) de mișcările haotice ale poftelor. Ne punem în lucrare voința, ne conștientizăm limitele și nevoile. Când eșuăm, avem prilejul de a învăța, o dată în plus, smerenia.
Postul în interiorul Bisericii este și un semn de solidaritate. Când postim nu suntem singuri și nici nu-i lăsăm singuri pe cei care postesc. Strângem rândurile. Ne înrolăm voluntar în descendența Bisericii. Fiecare om este un nod într-o plasă imensă, care adună laolaltă umanitatea întreagă, Adamul total. Tocmai de aceea oamenii sunt sensibili la spiritul vremii, energiile comune ale lumii, care ne marchează și ne mișcă inconștient. Solidaritatea cu Biserica, asumarea unei opțiuni de viață și manifestarea ei concretă, inclusiv prin post, strâng nodurile acestei plase a umanității și o fac mai rezistentă. Iar rezistența se traduce atât la nivel personal, cât și la nivelul întregii Biserici.
Evident, când vorbesc despre solidaritatea care întărește Biserica, nu îmi fac iluzii, crezând că rezistența ei depinde de vreunul din noi. Temelia ei este Hristos și nici „porțile iadului nu o vor birui”. Totuși, fiecare dintre noi este responsabil pentru fiecare dintre ceilalți și pentru toți în ansamblu. Adică nu ni se datorează dăinuirea Bisericii, dar suntem responsabili de fragilizarea osaturii ei istorice, omenești. Când renunțăm la solidaritatea cu Biserica, povara tuturor celorlalți crește, fie și imperceptibil. Iar când povara celorlalți crește, se răsfrânge și asupra noastră. Cu alte cuvinte, în clipa în care încetezi să postești, le devine implicit și celorlalți mai greu să postească. Un val cu unde insesizabile mișcă rețeaua întregii umanități. De fapt, efectul acesta îl are orice act bun sau rău pe care îl facem. Postul este doar unul dintre exemplele cele mai accesibile.