Gânduri despre satul românesc
De foarte mulți ani, satul românesc este neglijat și amenințat cu distrugerea, minimalizat. Dar în ciuda tuturor acestor nedreptăți satul românesc se încăpățânează să existe, să funcționeze, să fie viu și să lupte cu înverșunare pentru starea lui. Această luptă împotriva satului a fost comună multor regimuri politice românești. Uneori ea a îmbrăcat un limbaj lacrimogen sau „sămănătorist” ori o indiferență agresivă; alteori (sub comunism) ura a luat forme bestiale, demonice. Dacă ar fi să încadrăm într-o perspectivă istorică mai largă această atitudine, ea ar trebui integrată în conflictul străvechi dintre indigeni, băștinași, adică oamenii pământului, și nomazi, adică trecătorii, pleava în vânt.
Mai întâi se cuvine repetat că într-un clasament al sistemelor de organizare omenești satul românesc ocupă un loc de frunte.
Începutul satelor se pierde în negura vremii. Oricum, săpăturile arheologice au atestat existența unor așezări de tip sătesc, pe teritoriul de azi al României, încă din vremea Neoliticului. Prezența structurilor sătești este documentată, pe același teritoriu, în tot cursul „mileniului întunecat” și mai apoi. Cu toată dreptatea se poate spune că poporul român s-a format „într-un sat”!
Atunci când satele încep să fie pomenite în documente scrise, deci din veacul al XIII-lea, ele apar ca niște structuri sociale de o complexitate tulburătoare.
Erau structuri omenești care aveau în comun un teritoriu, pe care îl știau al lor „din veci”. Fiecare familie avea în proprietate pământ arabil, livadă și fâneață, iar întreaga comunitate avea în devălmășie folosul pădurii, apelor și pășunilor montane. Pământul în devălmășie nu putea fi înstrăinat cu nici un chip, sub osânda blestemului comunitar.
Dar dincolo de această realitate economică și socială care, inevitabil, era cea surprinsă în documentele scrise, satul era o fascinantă comunitate spirituală.
Întreaga așezare și rânduială se constituiau în jurul Bisericii și de fapt, într-un înțeles mai adânc, satul era chiar Biserica, totalitatea poporului rugător. Din această realitate primă decurgeau toate celelalte: sentimentul familiei, grija de copii și de buna lor creștere, solidaritatea comunitară. Nu este deci deloc surprinzător că aceste trăiri spirituale s-au exprimat în afară în frumusețea portului și a cuvântului. Satul românesc unea ideal „eleganța cu demnitatea și demnitatea cu modestia”.
Într-o asemenea organizare conducătorii sau, mai exact, fruntașii, se impuneau firesc. Ei erau aceia care dovedeau mai mare pricepere, erau aceia pe care, într-un chip deodată exact și emoționant, documentele îi numeau „oameni buni și bătrâni”.
Desigur ar fi greșit și naiv să ne imaginăm că în toate satele și în toată vremea lucrurile s-au dezvoltat la superlativ și în chip ideal. Ceea ce este important este faptul că satul oferea cadrul care făcea cu putință ca lucrurile să se poată dezvolta în bine. Comunitatea putea evolua în întregul ei și în același timp persoana nu era în nimic diminuată, dimpotrivă, era promovată și stimată. În comunitatea sătească omul harnic și răzbătător a fost întotdeauna stimat, dar numai atunci când el era deopotrivă cu milă și înțelegere pentru semenii săi. Satul românesc a fost și a rămas un strălucit exemplu de organizare omenească și, grupate în uniuni geografice bine delimitate și în care mai toți oamenii erau rudenii de sânge sau spirituale (nași, cumetri), satele au alcătuit „țările românești”, din Bucovina și până în Almaj. „Țările” românești au fost și rămas matricea arhetipală a „românismului” și garanția perpetuării modelului existențial românesc, a înțelegerii românești a diferenței dintre bine și rău.
Satele românești au fost sub permanent atac, economic, social, cultural. În chip miraculos ele au supraviețuit și modul în care au știut să se adapteze condițiilor fiecărei epoci și să își păstreze identitatea și caracterul este semnul sigur al vitalității lor.
În momentul de față, într-o vreme în care totul se conjugă cu timpul și spațiul globale (care caută să înlocuiască persoana cu individul, cu numărul socio-economic), satele românești se află sub un dublu atac, din afară și din interior.
Din afară, sunt presiunile financiare, taxarea excesivă, „modelele” culturale degradante, tentațiile penibile. Din interior, are loc acțiunea mișelească a unor indivizi care sunt gata să abandoneze și să neguțătorească ființa satului, prin operațiuni dubioase, prin „concesionări” și așa mai departe.
Dar mersul istoriei se schimbă. În ciuda triumfalismului lozincar, globalismul se dovedește falimentar moral. Satele românești vor ieși biruitoare până când Cel care stă deasupra vieții și morții va hotărî să vânture pleava, pentru a da mărturie, încă o dată, dacă mai era nevoie, că „apa trece, pietrele rămân”.