Gânduri la o aniversare, „m‑au înfășat, mi‑au dat veșmânt și peste lut au pus cuvânt”

În peisajul cultural românesc, sunt persoane care își țes existența cu firul de aur al cuvântului scris, lăsând în urmă o moștenire spirituală de neprețuit. Printre aceste chipuri luminoase se numără și doamna Elena Elisabeta Râpeanu, slujitoare a literelor, care și‑a dedicat întreaga viață limbii române și culturii naționale.

Născută sub cerul Văii Călugărești, la 27 august 1939, într‑un ținut binecuvântat cu podgorii și mănăstiri, doamna Râpeanu a purtat în suflet de‑a lungul anilor o lumină specială a locurilor natale. De la familia Stângă, cu rădăcini în pământul prahovean, a moștenit nu doar numele inițial, ci și o dragoste neclintită pentru valorile românești, credință și frumusețea cuvântului rostit și scris.

A urmat Facultatea de Limba și Literatura română la Universitatea din București și apoi Universitatea Științifică București, Secția spaniolă, iar după câțiva ani Limbi clasice, romanice și orientale, Secția franceză. A fost preocupată de canto, muzică și romanțe; a activat la Universitatea Politică și de Conducere, apoi a fost conferențiar universitar la Catedra de Limbi moderne din Universitatea Politehnică și profesor asociat la Universitatea Spiru Haret.

În anul 1999 a devenit doctor în științe filologice, sub coordonarea științifică a profesorului Ștefan Cazimir, cu tema Epigrama în literatura română, susținând prima lucrare de doctorat din lume despre acest gen literar.

Doamna Elisabeta Râpeanu ne oferă nu doar o biografie, ci o lecție de viață despre cum pasiunea pentru cultură poate transforma existența într‑o neîncetată sărbătoare a spiritului. Fiecare carte scrisă, fiecare vers plămădit, fiecare student îndrumat pe căile cunoașterii reprezintă câte o treaptă în această înălțare continuă spre Lumină.

Membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru fondator al Uniunii Epigramiștilor din România, membru al Societății Scriitorilor Olteni, personalitate menționată în numeroase culegeri și antologii de epigrame, precum și în antologii de poezie, Elena Elisabeta Râpeanu a publicat multe volume. Dintre acestea unele privesc activitatea didactică - curs de limbă română pentru studenții străini, un compendiu de gramatică a limbii române pentru studenții străini, culegere de texte pentru studenții străini, un dicționar vietnamez‑român, mai multe lucrări în limba franceză - precum și alte pagini pline de sensibilitate literară: epigrame, poezii pe diferite teme, catrene lirice, o carte dedicată localității natale, un volum închinat Patriarhului Teoctist, cu subtitlul O viață închinată lui Dumnezeu, Bisericii și țării, o altă apariție dedicată arhimandritului Grigorie Băbuș, numeroase volume de aforisme, un buchet de pagini dăruite profesoarei sale din studenție, Zoe Dumitrescu‑Bușulenga, o altă lucrare despre activitatea academicianului Radu Voinea, o carte închinată părintelui profesor Constantin Galeriu și multe altele.

Întreaga activitate a domniei sale este impresionantă; am putea mărturisi în câteva cuvinte, fără să exagerăm, că și‑a petrecut timpul doar la masa de scris, întrucât nu cred că în afară de activitatea didactică pe care a încheiat‑o în anii 2000 a mai găsit vreme pentru altceva decât pentru potrivirea armonioasă a cuvintelor. Întreaga sa existență reprezintă o dăruire totală, o ardere continuă pe altarul culturii, care transformă fiecare zi într‑o pagină nouă de carte. Fiecare scriere înseamnă și o ferventă cercetare în biblioteci, dicționare, convorbiri repetate cu personalități ale vieții culturale, iar în cazul lucrărilor cu teme eclesiale, cu mulți slujitori ai Bisericii. Munca de cercetare minuțioasă și dorința de a pătrunde în esența fiecărui subiect abordat vorbesc despre o conștiință profesională exemplară.

Dintre volumele pe care le‑a dedicat slujitorilor Bisericii, cum s‑a amintit, părintelui arhimandrit Grigorie Băbuș, părintelui profesor Constantin Galeriu și îndeosebi Patriarhului Teoctist, reținem preocuparea cumva neașteptată a unei profesoare din mediul laic care a reușit să surprindă aproape toate detaliile vieții și lucrării celor amintiți. Apropierea domniei sale de lumea duhovnicească dovedește o sensibilitate aparte și o înțelegere profundă a valorilor spirituale românești.

În cazul Patriarhului Teoctist, doamna Elis Râpeanu a adus ca argumente mărturiile celor care l‑au cunoscut, aflate în diverse lucrări, toate reușind să realizeze un portret aproape complet, în cuvinte și trăiri, ale celui de‑al cincilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Întâlnirile cu doamna Elisabeta Râpeanu sunt veritabile momente de bucurie și de înțelegere a dăruirii speciale pe care domnia‑sa a așezat‑o pe altarul Bisericii și al culturii române. În prezența ei simți căldura discretă a oamenilor care au trăit frumos și au dăruit generos, fără să aștepte răsplată.

Opera sa este impresionantă. Acesteia i se adaugă propriile mărturisiri, pe care Elis Râpeanu le‑a prezentat la o recentă aniversare a zilei sale de naștere; în câteva strofe, domnia‑sa a reușit să sublinieze ce a realizat din ziua când s‑a născut, pe deal, într‑o zi senină, și până când anii s‑au adăugat. Versurile autobiografice sunt o confesiune emoționantă despre o viață împlinită, dar și despre dorința de a mai avea timp să dăruiască. Deosebit de prețios este și Cântecul pentru părinți pe care îl oferă ca un îndemn, dar și ca un testament, nouă, celor atât de grăbiți.

Cântec pentru părinți

(„Din pământ ne tragem, în pământ ne ducem”)

Părinții m‑au născut din lut

Pe care‑au pus în zori sărut,

M‑au înfășat, mi‑au dat veșmânt

Și peste lut au pus cuvânt.

 

Am supt la sânul mamei dor,

M‑au legănat pe‑un colț de nor,

Mi‑au dat un nume pe pământ

Și peste nume‑au pus cuvânt.

 

M‑au învățat cu glas blajin

Să‑mi fac și cruce de creștin

Și să mă rog, să zbor, să cânt

Și peste toate‑au pus cuvânt.

 

Părinții s‑au mutat în lut

Se roagă‑acum pentru sărut,

Se roagă‑n cer și pe pământ

Să curgă roua pe cuvânt.

 

Și ne-au lăsat cu legământ,

Să apărăm acest cuvânt

În el e cerul nostru, glia,

Acest cuvânt e ROMÂNIA!

În Cântec pentru părinți, Elena Elisabeta Râpeanu țese o pânză lirică plină de frumusețe, în care dragostea filială se împletește cu iubirea de țară într‑o confesiune tulburătoare. Poezia devine un imn dedicat celor care ne‑au dat viață, dar și pământului care ne‑a înrădăcinat sufletul.

Versurile surprind esența dăruirii părintești prin imaginea simbolică a cuvântului așezat peste lut: M‑au înfășat, mi‑au dat veșmânt/ Și peste lut au pus cuvânt. Acest cuvânt devine laitmotivul poeziei, repetându‑se ca într‑o incantație la sfârșitul fiecărei strofe, până când, în final, rostește slova așteptată: Acest cuvânt e România!

Poeta evocă în versuri de o remarcabilă duioșie gesturile pline de tandrețe ale iubirii materne: Am supt la sânul mamei dor,/ M‑au legănat pe‑un colț de nor, transformând amintirea într‑o icoană a grijii părintești.

Momentul despărțirii de părinți este evocat cu o delicatețe sfâșietoare: Părinții s‑au mutat în lut;/ Se roagă‑acum pentru sărut. Înălțarea acestora în planul spiritual, de unde mijlocesc pentru cei rămași, învăluie versurile într‑o lumină plină de speranță, caracteristică literaturii duhovnicești.

La sărbătorirea a 84 de ani, doamna Elisabeta Râpeanu ne‑a dăruit o confesiune lirică de o sinceritate tulburătoare. În versuri care îmbină gravitatea cu umorul fin și retrospectiva cu speranța, poeta își privește viața cu seninătatea înțeleptului care știe să prețuiască fiecare clipă trăită și fiecare clipă ce va veni.

Mă prezint... la 84 de ani

Eu m‑am născut pe deal, în zi senină,

Mai înspre toamnă,‑n Zodia Maramei,

Din curcubeul tainic de lumină

Și din căldura lacrimilor mamei

 

Dar viața n‑am privit‑o peste umăr,

Întoarsă spre trecut la orice pas

Și anii ce s‑au dus eu nu‑i mai număr,

I‑aș neglija pe cei ce mi‑au rămas.

 

Am fost și frunză‑n vânt, dar și vioară,

Am fost în viață ce‑am vrut eu să fiu,

Am adunat în suflet multă vară

Și multe ierni cu cerul plumburiu

 

Am fost izvor de viață pe pământ

Și, între maluri, apă curgătoare,

M‑am înălțat pe trepte de cuvânt

Stârnind și întrebări, dar și mirare

 

Și în atâția ani de‑activitate,

Când am sclipit prin muncă și idee

Sau am țâșnit prin har, capacitate,

Ei m‑au împins de‑o parte că‑s femeie

 

Am tors în vers și lacrimi și lumină,

Mi‑a mânuit condeiul Dumnezeu,

Când clipa am simțit că mi se‑nclină

M‑am agățat de‑același curcubeu

 

M‑am bucurat de‑atâtea veri și toamne

Și‑atâția ani am strâns în cârca mea...

Te rog să‑ntorci încet clepsidra, Doamne,

Mai toarnă, de‑i puțin, nisip în ea!

 

Acelora ce cu grăbire vor

La căpătâi să‑mi țină lumânarea

Le spun deschis că nu am timp să mor

Și‑n plus, e mult prea scumpă‑nmormântarea

 

Când valu‑nalt umflat de vânt și ploi

Și ceru‑apăsător, violaceu

Va rupe, totuși, puntea dintre noi,

Am să revin, dar tot pe curcubeu!

27 august 2023, Elis Râpeanu

Acest autoportret liric ne dezvăluie o persoană care a refuzat să se lase înfrântă de prejudecăți (Ei m‑au împins de‑o parte că‑s femeie), transformând fiecare obstacol într‑o treaptă spre Lumină. Umorul savuros din versurile finale și promisiunea întoarcerii tot pe curcubeu vorbesc despre o vitalitate spirituală care transcende vârsta biologică.

În poezia doamnei Râpeanu, curcubeul devine simbolul unui destin asumat cu grație - puntea de lumină dintre naștere și eternitate, dintre pământesc și divin.

La vârsta înțelepciunii depline, când alții privesc înapoi cu nostalgie, domnia‑sa continuă să scrie, să cerceteze și să lumineze. Nu am timp să mor, mărturisește cu un surâs în colțul buzelor, iar cei care au avut privilegiul să‑i cunoască opera și spiritul înțeleg că aceste cuvinte nu reprezintă numai o butadă, ci descriu flacăra lăuntrică a unei inimi care arde neostenit în slujba culturii și a credinței românești.

Curcubeul pe care l‑a văzut la naștere și la care încă nădăjduiește este, fără îndoială, o punte de lumină între pământ și cer, între trecut și viitor, între rădăcină și roade, care nu se va stinge niciodată din literatură și din inimile iubitoare de frumuseți netrecătoare.