Gârbovirea trupului, gârbovirea sufletului

Evanghelia Duminicii a XXVII-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove) Luca 13, 10-17

10. Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta.

11. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum;

12. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”.

13. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu.

14. Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!”.

15. Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: „Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape?

16. Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?”.

17. Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El.

Sfântul Evanghelist Luca ne istoriseşte împrejurarea şi condiţiile în care Mântuitorul a vindecat în sinagogă şi în zi de sâmbătă o femeie gârbovă, suferindă de această neputinţă de optsprezece ani. El nu ne spune unde se găsea această sinagogă. Era vorba de o sinagogă din Galileea, respectiv din Capernaum, sau din alt loc?

Ştim că în Capernaum Mântuitorul Se bucura de o cinste deosebită, ba mai mult, în Capernaum fusese vindecată fiica lui Iair, mai marele sinagogii. Se pare că minunea aceasta a fost săvârşită spre finele activităţii publice a Mântuitorului. Nu este exclus ca între timp să fi ocupat funcţia de şef al sinagogii o altă persoană, mai puţin binevoitoare faţă de modul de comportare al lui Iisus. Aceasta ar fi fost posibil, dar, în Capernaum, orice superior ar fi succedat lui Iair, n-ar fi putut acţiona în vreun fel împotriva lui Iisus.

Gârbovirea sufletească a mai-marelui sinagogii

Începutul capitolului ne poate sugera locul unde s-a petrecut minunea. Se spune că au venit la Mântuitorul unii care L-au anunţat că Pilat a înnăbuşit în sânge revolta unor galileenii, încât sângele lor a fost amestecat cu sângele jertfelor. Era vorba, aşadar, de o localitate unde avea autoritate Pilat, or Galileea nu se găsea sub autoritatea acestuia. Jertfele nu se puteau aduce decât la Ierusalim, care, de altfel, se găsea sub autoritatea procuratorului Pilat. Considerăm că era vorba de o sinagogă din Ierusalim. Acolo, Mântuitorul a intrat într-o sâmbătă să Se roage şi să înveţe. El Se ruga în munte, în singurătate, dar şi în sinagogă. Niciodată nu a subestimat rugăciunea publică în spaţiul consacrat rugăciunii, respectiv sinagoga. Nu a subestimat nici ziua de sărbătoare săptămânală a iudeilor şi nici vreo altă sărbătoare iudaică, acordându-le însă tuturor importanţa cuvenită, în raport cu semnificaţia acelor sărbători, adevărata rugăciune publică şi dragostea faţă de aproapele. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în sinagoga despre care ne relatează Sfântul Luca.

În timp ce Mântuitorul învăţa, ne spune Evanghelistul, a apărut în sinagogă o femeie gârbovă, suferind aparent de o boală reumatismală care se manifestase de o aşa manieră încât coloana vertebrală a acestei femei se deformase în aşa fel încât femeia nu mai putea să privească în sus. Femeia aceasta venise la rugăciune şi, probabil, să asculte şi să înveţe ceva din înţelepciunea cărţilor sacre. Vâzând-o, Mântuitorului I S-a făcut milă de ea, a chemat-o la Sine, a dezlegat-o de neputinţa ei, Şi-a pus mâinile peste ea şi a vindecat-o.

Femeia făcea parte din acea categorie de oameni care veneau în sinagogă fiind conştienţi de motivul pentru care au venit acolo sau sincer interesaţi de ceea ce se petrecea în sinagogă, în calitate de loc de rugăciune. Cunoscând, cum vom vedea mai jos, că în cazul femeii nu era vorba numai de o maladie, Mântuitorul a vindecat-o imediat, fără să o întrebe ceva. Gârbovit în suflet de infirmitatea ipocriziei, erijându-se în paznic al formalismului iudaic şi al sâmbetei, mai marele sinagogii va reacţiona cu autoritatea şefului ipocrit (mai precis spus, viclean), luând cuvântul şi mustrând femeia care venise să fie vindecată sâmbăta. De fapt, lăsa ca Mântuitorul să înţeleagă faptul că El era Cel Care încălca modul tradiţional de respectare a sâmbetei, prin urmare, rânduiala statornicită de Moise.

Ipocrizia, în fişa posturilor înalte

Se întâmplă, din nefericire, des, ca o persoană, aparent cinstită mai devreme, ajunsă în vreun post superior să fie distrusă de patima ipocriziei. Nu de puţine ori, până să ajungă pe scaunul dorit, persoana respectivă era roasă de ambiţie şi invidie. Odată ajunsă sus, respectiva persoană îşi va gârbovi sufletul de făţărnicie, numită eufemistic abilitate. Ipocrizia acestui mai-mare al sinagogii avea să fie prompt sancţionată de Iisus prin cuvintele: ,,Făţarnicilor! Nu dezleagă, oare, fiecare dintre voi sâmbăta boul sau asinul său de la iesle şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de această legătură în ziua sâmbetei?” (Luca 13, 15-16).

În aceste cuvinte vedem, printre altele, că suferinţa femeii nu era dată de maladia cunoscută sub numele de spondilitis deformans, ci de satana. Nu era vorba de o boală, ci de o formă de posedare de către cel rău. Acesta era motivul pentru care Iisus a purces imediat la vindecarea femeii. Aşadar, dacă sâmbăta era permis să fie dezlegate animalele, cu atât mai mult oamenii; dacă se dezlegau animalele pentru întreţinerea vieţii, cu atât mai mult trebuie dezlegaţi oamenii pentru îmbunătăţirea vieţii; dacă se dezleagă o vită fără ca ei să i se fi făcut vreo promisiune, cu atât mai mult un om, descendent din Avraam, căruia Dumnezeu i-a făcut promisiuni; dacă se dezleagă un animal datorită necesităţilor lui zilnice, cu atât mai mult un om suferind de optsprezece ani; dacă se dezleagă legăturile puse de om, cu atât mai mult este nevoie să fie dezlegat omul de legăturile satanei. De aceea, Mântuitorul a acţionat prompt.

Obraznicul, neruşinatul şi ipocritul

Boala femeii este una dintre formele de posedare de către satana; mai sunt însă şi altele, cum ar fi modul de comportate a mai-marelui sinagogii. Înţelegem aceasta din aceea că numai un om posedat de cel rău nu vede binele acolo unde acesta este pentru oricine mai mult decât evident. Desigur, este cazul mai-marelui sinagogii. În persoanele celor doi, femeia vindecată şi mai-marele sinagogii, vedem două tipuri de gârbovire, una în trup, alta în suflet. Una care duce la întâlnirea cu Hristos, alta care îndepărtează de întâlnirea cu Hristos.

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om ca să redea omului verticalitatea pierdută prin păcat, adică demnitatea, calitatea de a sta drept în faţa oricui. Or, a sta drept înseamnă a avea puterea responsabilă de a-l privi în faţă pe cel înaintea căruia stai drept. A sta pur şi simplu drept nu înseamnă a avea şi demnitate.

Obraznicul, neruşinatul sau ipocritul pot sta drepţi până şi în faţa lui Dumnezeu, dar nu pentru că ar avea demnitate, ci tocmai pentru că sunt obraznici, neruşinaţi şi ipocriţi. Dacă asemenea tipuri de oameni au curajul să stea drepţi până şi în faţa celui înaintea căruia trebuie să stai în genunchi, este pentru că suferă, poate fără să realizeze, de infirmităţi duhovniceşti, de lipsă de educaţie (în cazul neruşinatului), de păcatul orgoliului (în cazul celui obraznic). Ipocritul este mai rău decât toţi ceilalţi, acesta - fie stă drept în faţa celuilalt pe care-l poate chiar îmbrăţişa ca să-i înfigă pumnalul în şale, fie se târăşte în fel şi chip în faţa celuilalt, crezând în mintea lui că demnitatea nu are nimic de-a face cu verticalitatea fizică şi de caracter, ci cu interesul. Un astfel de om era mai-marele sinagogii (mai periculos decât neruşinaţii şi obraznicii), care îşi păstra echilibrul pe funcţie prin ipocrizie. Această ipocrizie Mântuitorul a sancţionat-o categoric.

Mai-marele sinagogii devenise un simplu paznic al sâmbetei, nu iniţiator al credincioşilor în relaţia cu Dumnezeu. Nu este exclus ca şi el să fi ştiut că sâmbăta nu era altceva decât ziua în care evreii comemorau ieşirea lor din Egipt, nimic mai mult. Tradiţia rabinică o transformase în aşa fel încât, sâmbăta, accentul nu mai cădea pe comemorarea evenimentului, nici pe rugăciune, ci pe simpla nelucrare, chiar dacă această nelucrare însemna neactivarea poruncii iubirii.

În infirmitatea pe care i-o dădea ura faţă de Mântuitorul Hristos, mai-marele sinagogii neglija faptul că Legea mozaică nu considera drept muncă vindecarea cuiva (deci, n-o interzicea sâmbăta). Pe de altă parte, chiar Legea permitea ca sâmbăta să se facă anumite munci.

Mântuitorul nu a vindecat nici un viclean

În mentalitatea formalistului salariat al sinagogii, ceea ce era permis multora nu era permis lui Hristos. Între fond şi formă, mai marele sinagogii a ales forma, între dragostea de oameni şi dispreţul acestora a ales pe cel din urmă, între gândirea cu sens şi stupiditate a ales stupiditatea, care l-a făcut să se comporte pe măsura alegerii. Un om sănătos nu ar fi putut să se comporte aşa. Era ca şi cum pentru el albul era negru şi negrul era alb, ceea ce era desigur de neacceptat. Mântuitorul îl mustră, dar îl lasă în maladia pe care i-o induseseră făţărnicia şi ipocrizia.

Păcatul făţărniciei este o adevărată boală. El îl face pe om să piardă simţul orientării valorice şi, de aici, îl duce la pierderea caracterului şi la alienarea de sine. Făţarnicul este omul invizibil, dar periculos ca şarpele. Îşi ascunde chipul în faldurile făţărniciei, precum şarpele capul în mişcările unduioase ale unui trup rece şi purtător de venin. Nu este sănătos omul care se lasă şi depune chiar efort să i se vadă doar faţa de împrumut sau masca abilităţii, dar nu adevăratul chip. Şi cu atât mai puţin sănătos este cel care se simte chiar bine în acest mod de existenţă, în fapt schizoid. Ştim din Evanghelii că nici un bolnav întâlnit de Mântuitorul nu a rămas nevindecat, cu excepţia bolnavilor de făţărnicie. De această maladie, forma de manifestare a orgoliului neputincios şi a vicleniei, Mântuitorul nu a vindecat pe nimeni. Nu pentru că nu a putut, ci pentru că nu s-ar fi cuvenit. A sancţionat viclenia şi făţărnicia de fiecare dată când le-a întâlnit, spre a da ocazia celor făţarnici şi vicleni să se vindece ei înşişi de aceste maladii, pentru că numai în puterea lor stătea vindecarea. Metodele terapeutice pentru vindecarea de asemenea maladii sunt sinceritatea cu tine şi cu alţii, puterea de a-ţi vedea şi a accepta propriile limite, disponibilitatea de a accepta şi respecta calităţile cu care semenii tăi au fost înzestraţi de Dumnezeu, examenul de conştiinţă, rugăciunea sinceră, efortul ca verticalitatea ta fizică să fie expresia corectitudinii morale şi a preţuirii a tot ceea ce Dumnezeu iubeşte şi preţuieşte, modul de comportare care ne scapă de mentalitatea şi comportamentul de slugă şi face din noi prieteni ai Săi.

Femeia gârbovă, un exemplu de imitat

Adevărata verticalitate şi demnitate o au prietenii lui Dumnezeu. Vindecând femeia gârbovă, Mântuitorul i-a dat acesteia verticalitatea fizică pentru că intuise că cea morală o întrecea pe a mai-marelui sinagogii până şi în discreţia cu care se făcea prezentă în sinagogă.

Din textul Evangheliei citite în această duminică reţinem că intratul în biserică la rugăciune presupune o stare de spirit adecvată lăcaşului de cult. Aici unii pot fi scăpaţi de legătura satanei sau de neputinţe, alţii nu. Pentru aceştia satana este capabil să se dispute cu Dumnezeu Însuşi. Dezlegarea de experienţele şi înlănţuirile celui rău (care se pot manifesta în noi în diverse forme, începând cu suferinţele aparent comune şi ajungând la violenţe sau amabilităţi ipocrite) depinde de modul în care vrem să percepem întâlnirea cu Hristos, prezent în biserică pentru toţi. Femeia gârbovă este exemplul bun pentru toţi, neputincioşi în suflet şi în trup. Discreţia acelei femei ne sugerează calea întâlnirii cu Cel Care ne redă adevărata verticalitate şi îndrăznirea mântuitoare.