Generalul

Un articol de: Ștefan Mitroi - 01 Septembrie 2023

Bunicul s-a întors din război pe dedesubtul pământului, cu tălpile lipite de tălpile bunicii, care ținea luna de coarne, arând câmpul cu ea. Așa l-a dus bunica pe bărbatul ei acasă. Îl semăna în fiecare primăvară, știind că, într-o zi, o să-l vadă răsărind de sub brazdă.

Noroc cu cerul!, i-a spus ea când l-a văzut. Cu el m-am ajutat cel mai mult în timpul cât ai lipsit tu de acasă.

Venise cu mâna goală, cu ranița goală, cu burta goală, cu inima goală. Nu ți-au dat nimic pe acolo?, l-a întrebat bunica. Nimic, a răspuns el. Soldat prost am plecat, soldat prost m-am întors.

Era seară, încă de dimineața fusese seară în ziua aceea. Din cauza asta, ei se vedeau unul pe celălalt ca prin fum. Ce soldat?!, a izbucnit bunica în râs. Văz că ești ditamai generalul. Eu?!, s-a umplut dintr-odată câmpul de mirarea bunicului.

Tu!, a continuat bunica să râdă. Te-am făcut eu adineauri. Cum? Simplu ca bună seara! Am luat toate stelele de pe cer și ți le-am pus ție pe umeri.

Ce te-a apucat? Nu vezi că abia mă țin pe picioare? Ziceam să moară ăștia din sat de necaz când or să te vadă. N-a murit, însă, nimeni, dormeau cu toții când a intrat el pe uliță. Iar a doua zi, stelele de pe umerii lui dispăruseră.

Ce făcuși, femeie?, a întrebat-o bunicul din pragul casei pe bunica. Acolo, pe prag, l-a și prins din nou somnul, înainte ca ea să apuce să-i răspundă. Ce făcuși tu?, a țipat ea, când și-a dat seama că el nu mai vrea să se trezească. Și a aprins iute o lumânare. De la lumânarea aceea s-a făcut, atunci, ziuă în sat, fiindcă Soarele, întors și el de pe front odată cu bunicul, căzuse într-un somn la fel de adânc, uitând să se mai trezească.