Generalul Condiescu, protectorul scriitorimii

Anul Centenar e prilej bun să ne îndreptăm atenția și asupra acelor figuri ale înce­pu­tului de veac trecut azi ascunse într-o umbră ne­dreaptă. Unele au fost im­portante nu doar în împre­jurările Războiului de reîntregire, ci au contribuit și în anii ce au urmat la dezvoltarea culturală a țării. Este și cazul generalului-scriitor Nicolae Matei Condiescu (1880-1939), adjutant regal al lui Carol al II-lea, devenit, după război, președinte al Societății Scriitorilor Români și secretar general al Fundațiilor Culturale Regale, cunoscută instituție de mecenat, postură din care a făcut mult bine pe tărâm literar și artistic.

Cu două decenii îna­inte ca veacul XX să înceapă a scrie o nouă pagină, tumultuoasă, în istoria Europei, la Craiova, într-o familie simplă, se năștea Nicolae Condiescu, cel care avea să devină unul dintre cei mai sinceri și generoși sprijinitori ai scriitorilor din interbelic. Numele lui nu a rămas în istorie ca unul dintre cele sonore. Poate pentru că memoria publică are tentația de a le reține pe cele foarte populare, transformându-i în marginali pe ceilalți. Azi, despre generalul Condiescu mai putem citi fie în istoricul Uniunii Scriitorilor, fie în istoricul Radioului românesc, căci a fost președintele Consiliului de Administrație al Radiodifuziunii în perioada 1933-1937, fie în volumul Capcanele istoriei: elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 al lui Lucian Boia.

Însă portretul real, ferit de primejdia exagerărilor biografice, l-am putut înțelege abia după întâlnirea revelatoare cu unul dintre cei doi descendenți direcți ai generalului, nepotul său, sculptorul Ion Condiescu. Deși stabilit la Paris de la sfârșitul anilor ‘70, acesta a rămas legat prin sensibile fire naturale de cultura română, cea care-l definește și astăzi. L-am întâlnit într-una dintre desele călătorii pe care le face în România, din dorința de a cunoaște, de a revedea locuri, monumente de arhitectură, comunități și tradiții vechi.

„La bunica mea veneau oameni de seamă ai interbelicului. Era o lume pe care am avut șansa să o văd direct. Am fost impresionat de ținuta, de punctualitatea lor. Îmi amintesc de domnul Radu Djuvara, care venea în vizită îmbrăcat în ținuta de dinainte de război, cu un mic buchet de flori și aștepta, cu ochii pe ceasornic, să se facă ora 16:00 fix, să poată suna la ușă. Nu suna nici măcar cu o secundă mai devreme. Asta este lumea din care venea și bunicul meu.”

Cultura literară l-a făcut remarcat

N. M. Condiescu a fost militar de carieră, școlit la Craiova, apoi la București. A cunoscut de timpu­riu greutățile vieții cazone, participând, la ordinul generalului Averescu, la represiunea Răscoalei de la 1907. „Era locotenent la vremea aceea și a rămas marcat pentru toată viața”, spune nepotul. A făcut apoi Războiul balcanic din 1913, iar din 1915 a activat în Marele Stat Major, participând, ulterior, la Războiul de reîntregire.

În 1916 a ajuns în refugiu, în Moldova, alături de soție și de unicul lor copil, Matei, tatăl interlocutorului meu. Situația de război era dramatică. Iașiul era sugrumat de lipsuri și de restricții, tifosul secera vieți fără milă, iar populația pur și simplu nu mai încăpea în oraș.

S-a remarcat repede ca un ofițer luminat. Încă din tinerețe fusese preocupat de literatură, pasionat de poezie, iar pe Caragiale îl „știa pe de rost”, așa cum avea să spună, la moartea sa, regele Carol al II-lea. „Fiind foarte bun vorbitor de limbă franceză literară, nu un salonard, a devenit omul de legătură cu generalul Berthelot. Asta a fost misiunea lui la Iași. A avut, deci, contacte cu o lume întreagă, inclusiv cu Casa regală”, povestește nepotul.

Apărătorul Peleșului devine aghiotant regal

În preajma familiei regale se aflase, de altfel, încă de la 1902, când a fost repartizat în batalionul de vânători de munte însărcinat cu paza Peleșului, batalion pe care viitoarea regină Maria l-a prețuit mult și de care pomenește în scrierile sale.

Apoi, la Iași, grație calităților sale, a primit mici misiuni din partea familiei regale. Mai târziu, în 1920, tot misionat de Casa regală, s-a ocupat de cazul prințului Carol, aflat în plină relație cu Zizi Lambrino. „Pentru a o uita pe această femeie, Carol a fost trimis într-un voiaj în jurul lumii, timp de doi ani. Bunicul a primit misiunea de a-l acompania, ca aghiotant regal. În perioada aceasta s-a legat o solidă prietenie între el și viitorul rege Carol al II-lea”. După întoarcerea din această călătorie, N. M. Condiescu a scris volumul Peste mări și țări, despre care, într-un articol publicat la moartea lui Condiescu, în „Universul Literar” din 24 iunie 1939, Mircea Eliade scria că „este cea mai bună carte de călătorie din literatura noastră modernă”.
Același N.M. Condiescu, devenit general, a primit mai târziu misiunea de a-l însoți pe micul Mihai, urmașul la tron, o dată pe an, la Florența, s-o vadă pe mama lui, regina Elena.

„Un om fără dușmani”

Așa l-a caracterizat Mircea Eliade și biografia generalului pare să nu-l contrazică. Îl întreb și pe nepot dacă așa era socotit bunicul. „Nu a avut dușmani, pentru că era omul providențial. Pentru scriitori, «conu’ Nicu» era un prieten, era cel la care apelau. Datorită lui au avut pensii. Am o parte din corespon­dența dintre el și Arghezi, în care acesta îi cerea să intervină pe lângă rege și să-l ajute”. Episodul este menționat și de Lucian Boia, în volumul despre elitele ro­mânești. S-a întâmplat în toamna anului 1930. La rugămintea lui Arghezi, care era „înglodat în datorii”, a intervenit pe lângă rege, iar acesta a aprobat transferul din fondurile primite de Casa regală de la Parlament, pentru achitarea datoriilor scriitorului și pentru finalizarea lucrărilor la casa de la Mărțișor.

Cum a putut să ajute atâția scriitori? Încă din 1923, devenise secretar general onorific al Funda­ției „Principele Carol”. Avea, deci, mijloace și disponibilitate în a ajuta, mai ales că era un bun cunoscă­tor și un admirator sincer al acestei lumi atât de speciale și sensibile. În 1933, când fundațiile regale au fuzionat, a devenit secretarul general al Uniunii Funda­țiilor Regale. „Avea, păstrând pro­por­­țiile, un fel de rol de ministru al culturii. Dispunea de fonduri însemnate, iar Carol al II-lea, în ciu­da celorlalte lucruri care i se pot, desigur, reproșa, a făcut mult pentru cultură, a ridicat rolul intelec­tualului”, consideră Ion Condiescu.

A avut în plan - însă moartea sa subită a lăsat lucrurile doar în stadiu de proiect - și ridicarea unui palat al scriitorilor.

Protectorul

Istoricul Lucian Boia l-a caracterizat ca „un scriitor fără anvergură, dar onorabil. Important e că își sprijinea - cu dăruire - confrații”. Mircea Eliade, pe care l-a salvat de pușcărie politică, avea să spună că avea generozitate și răbdarea de a citi și volume mai puțin valoroase, pentru că pentru el „scrisul era sacru”. „Biblioteca lui din Bucu­rești, cea rămasă tatălui meu, de vreo 3.000-4.000 de volume, cuprinde și nenumărate biografii, volume neimportante, secundare, de care el, totuși, se pasiona”, confirmă nepotul Ion Condiescu.

Și tot Mircea Eliade, în articolul din „Universul literar”, a surprins esența rolului generalului în relația sa cu lumea scriitoricească: „S-a luptat să dea scriitorului măcar dreptul la o sărăcie decentă, smulgându-l tuberculozei și ospiciului”.

„Bunicul a fost foarte bun prieten cu Goga. Eu, ca student, mă duceam la Veturia Goga, la Ciucea, în anii ‘70; mă primea ca pe propriul nepot, așa fuseseră ei de legați”, povestește Ion Condiescu.

Posesorul celei mai importante biblioteci românești

N. M. Condiescu a deținut - lucru aproape deloc știut - cea mai importantă bibliotecă românească din interbelic. A instalat-o în conă­celul de pe moșia Groză­vești - Romanați, moștenire a soției sale, Sabina, unde inten­ționa să se retragă pentru a scrie. „Bunicul lega până și ziarele epocii, așa, ca la bibliotecile oficiale. Toate cărțile le avea cu dedicație, iar corespon­den­ța ar fi putut fi azi obiect de studiu. Când a murit, a rămas dator, din cauza generozității lui, cu bani mulți. Tatăl meu tocmai terminase studiile de medicină. A cerut audien­ță la rege și i-a mărturisit că vinde biblioteca, pentru a acoperi da­toriile. Carol a spus că este cea mai valoroasă bibliotecă din țară (bunicul se ocupase și de biblioteca lui) și că trebuie să rămână intactă. A telefonat la bănci, de față cu tata, și a anulat datoriile”, rememorează nepotul.

Biblioteca a fost atunci salvată, dar în martie 1948 a fost arsă de comuniști. Tăvălugul roșu începea să aștearnă bezna peste lumea echilibrată a interbelicului.