Generaţii care au ruinat o dată modul de viaţă tradiţional

Înainte de 1989, la noi, mai ales în lumea culturii scrise, se vorbea foarte mult despre generaţie. În proză, este bine cunoscut grupul textualiştilor, scriitori care acum au aproape 60 de ani. După 1990, s-a reluat ideea generaţiilor, astfel au apărut generaţia â90, 2000, în poezie.

N-am avut multă vreme încredere într-o astfel de idee. Mi se părea un lucru artificios, pe care îl cereau realităţile artificiale din comunism. De aceea, de multe ori m-am ferit de un astfel de concept. Recent, şi nu prea recent, pe ideea de generaţie am avut câteva polemici chiar în familie. Soţia mea, un susţinător înfocat al ideilor pro vita (pro life), nu-şi putea explica o anume tăcere generală, care domneşte asupra fenomenului avortului, decât punând la bătaie această idee de generaţie. Aici, lucrurile se extind pe suprafeţe mai mari decât ale culturii. Şi mai este ceva, lucrurile par mai evidente, iar relaţiile lor mai simple. Parcă ţinând seama de această ipoteză, pentru ea devine foarte limpede această tăcere suspectă şi asupra avortului, şi a problemelor de familie. Lumea tace pentru că există o anume complicitate aproape generală. Pe de o parte, există o generaţie a comuniştilor şi a ateiştilor, reprezentată mai ales de cei care au deţinut funcţii de decizie importante, iar pe de altă parte, există o altă grupare, la fel de largă, care s-a adaptat la un anume comportament, fie prooccidental, fie de revoltă la sistemul comunist. Culmea este că cei din această grupare din urmă, cu cele două capete ale ei, practicau, la fel ca politrucii, o viaţă care polemiza cu ceea ce numim genul tradiţionalist. Adică viaţa de tip creştin. De fapt, o parte din generaţia care are acum 50-70 de ani se regăseşte cu preponderenţă în stilul liberalist şi ateu, bineînţeles. O mare parte din ei s-au adaptat bine la consumism şi liberalism de moravuri, după 1990. Când aveau 20-30 de ani, ei au răsturnat în forţă felul de a trăi tradiţional. Iar acum, de fapt, generaţia lor încă menţine controlul general. Imediat sub pragul de 45 de ani, vine altă generaţie. Una care s-a arătat prin toate mijloacele că vrea să aşeze lumea românească pe o linie tradiţională, fie şi una occidentală, în acest fel, şi nu s-o arunce în vârtejul consumist şi liberalist. Mă întreb - şi o întreb deseori şi pe soţia mea -, dar oare o mare parte din oameni nu se schimbă radical în viaţă? Nu e creştineşte să credem aşa? Atunci concepţia despre generaţie se scurge ca nisipul printre degete. Ne gândim că fiecare acţionează în nume propriu cu tărie, căutând adevărul. Pentru asta, însă, fiecare are nevoie de tăria credinţei, în primul rând.