Geniul lui Dumnezeu în crearea lumii

Dumnezeu, asemănându-se singur cu un artist, am putea spune că raportul faţă de capodopera sa, care e lumea, e acela al geniului faţă de opera pe care o zămisleşte. Precum arhitectul poartă mai întâi în gând forma ideală a casei ce se va construi ulterior în spaţiu, Creatorul lumii poartă din eternitate în sine ideile tuturor lucrurilor care au fost, care sunt şi care vor fi. Formele frumoase, ce apar în timp şi în spaţiu, alcătuind în armonia lor podoaba şi strălucirea universului, există cu anticipaţie în Dumnezeu, zice Dionisie Areopagitul. El le cunoaşte mai înainte de a fi ele, atât în începuturile, în evoluţiile, cât şi în sfârşiturile lor. Dumnezeu nu are nevoie să iasă din sine pentru a cunoaşte fiecare lucru în parte.

Cunoscându-se pe sine printr-o ştiinţă absolută, el cunoaşte deodată toate lucrurile în prezentul veşniciei Sale. Fiindcă lucrurile, existând în mod ideal în cauza lor şi Dumnezeu fiind cauza lor primă şi cauza lor finală, le vede pe toate în sine, şi prin sine, în afară de sine. Precum într-un cerc, razele pornesc din centrul lui şi se diferenţiază, împrăştiindu-se către periferie, dar, în direcţie întoarsă, se readună şi se contopesc într-unul şi acelaşi punct ideal al centrului de unde au pornit, tot astfel lucrurile izvorăsc din centrul divin, se multiplică şi se întocmesc în timp şi în spaţiu după ordinea universală a înţelepciunii, pentru a se reîntoarce unificate în chip ideal în obârşia lor transcendentă. Multiplicitatea lor nu contrazice simplitatea principiului dumnezeiesc, fiindcă multiplicitatea e o desfăşurare în timp şi în spaţiu, pe când principiul divin e dincolo de timp şi spaţiu, în ordinea transcendentă. (Nichifor Crainic, "Nostalgia paradisului")