Genius loci
Noica şi Heidegger sunt doi gânditori a căror operă este legată de munte, şi merită să ne întrebăm cum anume le-a influenţat muntele gândirea. Un răspuns ni-l sugerează expresia latinească „genius loci“ (spiritul locului), spiritul topografic al unei regiuni. E spiritul care se răsfrânge asupra oamenilor care trăiesc într-un loc anume. Ideea o regăsim la un gânditor german din prima jumătate a sec. XX, Leo Frobenius. În 1925, Frobenius scrie o carte cu un titlu straniu, Paideuma, unde afirmă că tiparul spaţial şi temporal în care trăieşte un popor se impregnează intim în subconştientul colectiv, până într-acolo că îi dictează destinul. Toată cultura unui popor este o consecinţă a impregnării de tip spaţial şi temporal a mediului de viaţă. Această impregnare e chiar genius loci: sunt locuri pe care le tragem după noi printr-o influenţă nevăzută şi care ajung să ne dicteze sensul vieţii. Ca să-şi explice ideea, Frobenius propune termenul straniu de paideuma, un termen de origine grecească, obţinut din împletirea altor doi termeni: pneuma (spiritul) şi paideia (educaţie). Paideuma este acel suflu vital din geografia unei comunităţi care are un efect educator-formativ de Bildung asupra fiecărui ins în parte. Această paideuma este ca o stihie nevăzută pe care n-o poţi depista ca atare. Sunt locuri care ne priesc şi sunt alte locuri care ne dăunează. Există un spirit, există o climă, o atmosferă a anumitor locuri care ne fac bine şi altele care ne fac rău. Când te duci la Mănăstirea Putna, te simţi într-un anumit fel, când eşti într-un cartier din Bucureşti, te simţi în cu totul alt fel. Starea ta de spirit este dată de atmosfera locurilor, o atmosferă care te precede şi care ajunge să te călăuzească.
În privinţa muntelui, Frobenius dă un exemplu: când era pe front în Primul Război Mondial, a avut printre camarazi câţiva ţărani germani care pur şi simplu plângeau de dorul muntelui. Dorul lor nu era nici estetic, nici filozofic, nici psihologic, era un dor instinctual de tip paideumatic. Ţăranul nu se raportează la munte graţie unei dispoziţii speculative sau estetice. El se raportează la munte ca la întregul din care el însuşi face parte.
Întorcându-ne la Noica şi Heidegger, ei se raportează la munte estetic şi meditativ, dar paideuma e activă în viaţa lor montană. Viaţa lui Noica la munte nu e turism alpin, cum nici cea a lui Heidegger la Todtnauberg nu e distracţie contemplativă. Cei doi intră în ritmul locului şi-i însuşesc spiritul, acel genius loci. Noica nu se ducea la Păltiniş în „tabără de creaţie“, el trăia acolo zi de zi. Îi asimilase ritmurile şi devenise un localnic. Pentru el, filozofia era o secreţie firească a ethos-ului de acolo. Mai mult, el nu trăia cu obsesia creaţiei, potrivit logicii: „trebuie să creez, vin în tabără de creaţie şi timp de două săptămâni scriu, după care cobor în Bucureşti şi sunt mulţumit că mi-am îndeplinit misiunea“. Nu, pentru el creaţia era o formă metabolică firească, care venea ca o consecinţă a faptului că el se integrase paideumatic acolo. Orice nostalgie a originilor, orice atracţie faţă de un anumit loc pune în mişcare această stihie pe care e greu s-o explici raţional şi căreia îi poţi spune suflu vital ca Frobenius sau îi poţi spune sfântul duh precum creştinii, important e că ea există.
La Heidegger, situaţia nu este atât de ascetică ca la Noica. Noica a avut în ultimii ani o viaţă ascetică pe care cu greu o intuim. Heidegger, când se ducea la Todtnauberg, se ducea din nevoia sihăstriei intelectuale, ca să-şi scrie teza de doctorat, dar după aceea renunţa la şederea în condiţii alpestre şi se întorcea în oraş. Cât a trăit în Freiburg, a stat într-o casă având la îndemână toate înlesnirile civilizaţiei domestice. Noica a trăit însă ascetic, integrându-se mult mai bine în ethos-ul muntelui decât Heidegger. Cu toate acestea, în opera lui Noica, muntele nu răzbate ca element teoretic. În schimb, la Heidegger, muntele este tot timpul un laitmotiv, de la Holzwege până la Lichtung. Toate aceste motive montane îl însufleţesc şi-l inspiră pe Heidegger, în vreme ce Noica pare atopic. Opera lui Noica este fără pecete spaţială, pare scrisă oriunde, la mare sau la câmpie. Nu se simte nimic din influenţa Păltinişului în ontologia lui. Alt paradox privitor la cei doi este că, deşi raportul lor cu muntele a fost unul estetic, meditativ, contemplativ, tenta creştină a avut-o Noica, şi deloc Heidegger, dovadă că Noica are o cruce creştină, pe când Heidegger nu are nici un reper creştin pe piatra lui tombală de la Messkirch.