Ghedeon, smeritul rugător de la capătul munţilor

Numeroşi monahi şi-au trăit viaţa în taină, în rugăciune şi osteneală, în singurătate şi modestie. Nu vorbeau despre ei, se fereau de „gâlceava“ cu lumea şi de cele mai multe ori numele lor se regăseau doar pe cărămida care cobora cu ei în mormânt. Alţii, puţini, au devenit cunoscuţi prin lucrarea lor, prin pilda pe care au lăsat-o contemporanilor şi generaţiilor care le-au urmat.

La schitul Horăicioara era, în urmă cu 30 de ani, un egumen vârstnic, gârbov, mergea încovoiat şi agale. Avea atunci mai bine de 70 de ani.

Priveghind deasupra munţilor

Rugător şi veghetor în anii aceia grei, monahul Ghedeon Moroşanu stătea priveghind deasupra munţilor, aproape de Cer, la peste 900 de metri altitudine. În schit mai vieţuia monahul Maxim Corduneanu, care era citeţ, bucătar şi la toate trebuincios, mai cu seamă la gospodărie şi grădină.

În schit era ordine, aveau două vaci şi o bucată de pământ pe care o cultivau cu greu. În cea mai mare parte a anului, vremea era neprielnică, temperaturile coborâte, brumă, pâclă şi zăpadă din octombrie până în mai. Am petrecut acolo, într-un an, vacanţa de Paşti. Când am ieşit la miezul nopţii afară pentru slujba proclamării Învierii, ningea ca la Crăciun. Devale, la Horaiţa, n-au avut atunci ninsoare.

Pomenea cu grijă fiecare pomelnic

Părintele Ghedeon a fost monahul care a ţinut 20 de ani candela aprinsă în locul în care vulturii aveau cuiburi. Prezent mereu în rugăciunile şi-n aducerile mele - aminte, mai ales două lucruri pe care le-aş numi definitorii îl păstrează aproape de inima mea.

În primul rând grija rar întâlnită pentru pomenirea pomelnicelor. Fiecare nume era pomenit cu atenţie dimineaţa, la slujba Acatistului, şi seara, la ceas de Utrenie. Familia care avea pomelnic la Horăicioara era binecuvântată de rugăciunile acestui evlavios şi statornic monah. Schitul nu avea atunci preot permanent. La marile sărbători şi-n unele duminici urca în deal părintele ieromonah Grigorie Popa, înaintat în vârstă şi greoi la vorbire. Când slujea, abia se înţelegea ce spune, deşi era tare evlavios şi iubitor de linişte. Ducea cu el această cruce, se pare din timpul războiului, când abia a scăpat cu viaţă dintr-un bombardament. În lipsa lui, cei doi monahi făceau pravila zilnică şi pomeneau numele binefăcătorilor schitului. Săptămânal, soseau câteva colete cu alimente care erau aduse din vale pe spinarea unui măgar. Coletele veneau din diferite părţi ale ţării şi conţineau alimente ori lucrurile trebuincioase vieţii într-un loc greu accesibil.

Aşa-şi duceau zilele sihaştrii de la Horăicioara

La Izvorul Tămăduirii, veneau pelerini mulţi şi icoana Maicii Domnului de la Horaiţa era purtată în procesiune până la schit, în cântări pascale. După sfinţirea apei şi cuvântul de învăţătură, oamenii coborau îndărăt, însoţind icoana şi micul sobor de slujitori. Până în anul următor, la Horăicioara se aşternea liniştea. Când şi când, câte doi-trei oameni ajungeau în poiana paradisiacă a schitului. Cei mai mulţi, o dată ajunşi acolo, doreau să revină.

Un altfel de cronicar

A doua calitate remarcabilă a părintelui Ghedeon a fost aceea de cronicar. Cu scrisul lui de om bătrân, fără pregătire specială, doar cu şcoala vieţii, monahul a umplut câteva sute de pagini cu însemnări luate din cărţi de învăţături, din paginile ziarelor şi mai ales din realitatea în care trăia.

Ştiam aceste lucruri înainte de a fi elev la Seminar, dar mi le-am reamintit, nu demult, când am intrat în posesia unor pagini însemnate de cuvioşia sa. Lumea în care a trăit el la schitul Horăicioara 20 de ani era fascinantă, diferită de tiparele cu care ne-am obişnuit. Ca să vă convingeţi îl las pe cronicar să povestească:

6 decembrie 1976: „ceaţă şi vânt rece. Când să merg la biserică, la Utrenie, pe la orele 7 (19:00), un animal, poate capră ori vulpe sau ce animal Dumnezeu ştie, straşnic mai ţipa de spaimă şi au ţinut aşa vreo două ore. Am mai strigat, dar şi mai tare ţipa şi umbla prin poiană disperat. Cred că au rămas singur, rătăcit sau speriat a fost de vreun lup. La acest auz, chiar mă îngrozea şi deşi era lună, nu vedeam nimic!“... Câteva zile mai târziu, nota la 11 decembrie 1976. „Toată noaptea au nins. Dimineaţa ninge şi bate şi ceva vânt, viscoleşte, pe noapte înseninează şi e ger“...

Aproape zilnic însemnările vorbesc despre timp, despre fenomene meteorologice rar întâlnite, despre unele persoane, evenimente şi chiar unele apoftegme, asemănătoare părinţilor de altă dată.

La 23 spre 24 februarie 1977, orele 08:00 – 11:00 (20 – 23 n.n.) noaptea, la Horăicioara a fost un „semiuragan“ care a pus aproape tot gardul la pământ, la chilii au prăvălit două coşuri construite din cărămidă, s-au spart multe geamuri la bucătărie, la egumenie, la Aghiasmatar... pe teritoriul schitului au căzut 10 sau 15 brazi, unii seculari. În pădurea din preajmă sunt scoşi cu totul din rădăcină, iar alţii frânţi în două, sute, sute, sute!!!“...

În altă parte vorbeşte despre punerea legumelor în grădina schitului, despre perioada cositului, despre felul cum posteau în săptămâna Patimilor şi-n restul Postului Mare, despre zidirea fântânii, despre strângerea pietrelor din Muntele Horăiciorul, trebuincioase la facerea fântânii, despre unele lucrări gospodăreşti şi aşa mai departe.

„Stânca lui Ghedeon“

Monahul Ghedeon a vorbit foarte puţin despre sine. Căutând date despre cuvioşia sa, în registrul de evidenţă al monahilor aflat în cancelaria mănăstirii Horaiţa am găsit scris următoarele: „a dus o viaţă smerită şi a avut o vedenie înainte de moarte“. În mediul monastic de la Horaiţa se vorbeşte încă despre întâlnirea monahului Ghedeon cu o persoană care avea înfăţişarea unei împărătese şi care nu era din lumea aceasta. Fără să am eu dreptul de a trage concluzii, pot spune că şi el, smeritul rugător de la capătul munţilor, s-ar fi putut întâlni cu cea plină de dar, ca şi Sfântul Serafim de Sarov, odinioară.

Mai vorbesc părinţii mănăstirii despre darul înainte vederii, despre unele persoane cărora le-a spus pe nume deşi nu le întâlnise niciodată până atunci, despre multa milostenie pe care o făcea oamenilor săraci. Din darurile aduse de oamenii înstăriţi, oferea celor nevoiaşi. Îi întreba pe oameni: „Ai traistă?“ Şi când vedea că omul are una mică îi spunea: „ce cauţi cu asta? Adu una mai mare ca să-ţi pun mai multe în ea...“

Cei care l-au cunoscut îndeaproape în timpul celor douăzeci de ani de egumenie la Horăicioara mărturisesc că părintele dormea pe un scaun, sprijinindu-şi capul pe masă. Patul era permanent acoperit cu plante medicinale, multe la număr, unele dintre ele foarte rare, culese în timpul verii din munţii şi poienile dimprejurul schitului. La vreo două sute de metri depărtare de schit, în pădure, părintele îşi făcuse un bordei care există şi astăzi. Acolo obişnuia să se retragă şi să se roage în linişte. În apropiere, se găseşte o stâncă mare, căreia i-a rămas numele de „Stânca lui Ghedeon“.

Ascultător şi dincolo de moarte

A avut o viaţă plină de încercări. Născut în primii ani ai veacului al XX-lea (probabil în 1907) în localitatea Goeşti - Lungani, Iaşi, a devenit monah în obştea Mănăstirii Cetăţuia în 1937, octombrie 30, fiind frate de călugărie cu cunoscutul duhovnic de mai târziu, Ieronim Gagea, consăteanul său.

A făcut o şcoală agricolă la Popricani şi a fost administrator al moşiei Lungani. În luna mai 1959, în urma Decretului 410, a trebuit să părăsească mănăstirea, stabilindu-se la fratele său Ioan C. Moroşanu din Goeşti, Lungani, muncind la câmp până în 1975. În urma unei vizite la Horăicioara, în octombrie 1975, a fost rugat de egumenul Doroftei Cucoş să facă o cerere pentru revenirea în mănăstire. Vremurile erau oarecum prielnice. Cu binecuvântarea mitropolitului Justin Moisescu, la recomandarea exarhului arhimandrit Efrem Chişcariu a fost reprimit în monahism, după 16 ani de pribegie. A rămas la Horăicioara până la moartea sa petrecută la 2 martie 1985.

Protosinghelul Clement Găinescu, fost econom şi stareţ al Mănăstirii Horaiţa, povestea că în luna martie 1985 era zăpadă mare, se circula cu dificultate, toate drumurile din jur erau blocate. Când a murit părintele Ghedeon, nici un preot din Horaiţa nu putea urca la Schit să-i facă slujba de prohodire. S-a hotărât ca părintele să fie coborât la mănăstire cu o sanie trasă de boi. Economul a fost delegat să-l aducă la vale. Sicriul a fost pus în sania trasă de boi. Când s-a ajuns în dreptul clopotniţei, boii s-au oprit şi nu voiau să meargă mai departe. Le-am dat mai multe bice dar nu se clinteau din loc, mărturisea părintele Clement. Atunci i-a zis cu voce tare, adresându-se părintelui Ghedeon, care se afla în sicriu: „Părinte, fă ascultare şi hai la vale, aşa cum a hotărât stareţul (Arhimandritul Zenovie Ghedescu) şi părinţii mănăstirii“. După acest moment, dintr-o dată, boii au luat-o din loc şi aşa au mers până la Horaiţa, singuri, fără a-i mâna cineva...

Bătrânul iubise mult acest loc şi schitul înflorise în timpul egumeniei lui. De aceea poate i-a fost greu să părăsească locul liniştii şi al rugăciunilor sale.