Grija îndreptăţită faţă de trup şi față de suflet

Sfintele Evanghelii se îngrijesc să descopere cât mai lămurit căi de tămăduire și de remediu duhovnicesc pentru omul rănit de păcat. Din abundența pildelor hristice, menite să vindece și să ridice jugul suferinței, culegem imagini și simboluri adânci de trăire creștină. Prin toate acestea, adunate laolaltă, noi cei de astăzi „răscumpărăm vremea, căci zile rele sunt!”

Întrebat de Sfântul Ioan Botezătorul (cel întem­nițat), prin gura ucenicilor săi, dacă „Tu eşti Cel ce va să vină sau să aşteptăm pe altul?” (cf. Lc. 7, 20), Mântuitorul răspunde paradigmatic, rezumând cuvintele profetului: „Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Lc. 7, 22). Altfel spus, toate minunile și vindecările pe care Hristos le săvârșește de acum înainte aveau menirea să vestească prezența Sa mântuitoare și tămăduitoare în lume, ca împlinire a prorociilor din Legea Veche: „Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor; că izvoare de apă vor curge în pustiu şi pâraie în pământ însetat” (Is. 35, 5-6). Cercetând mai adânc aceste cuvinte, înțelegem că nu ne aflăm înaintea unei enumerări schematice a minunilor săvârșite de Domnul, ci mai degrabă suntem în fața unei „certificări mesianice”. „Există un alt cuvânt al lui Iisus legat de acesta, care preia un alt pasaj din Is. 61, 1: «Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să-i vindec pe cei zdrobiţi la inimă; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul milei Domnului» (cf. Lc. 4, 18). A venit ceasul: «Astăzi s-a împlinit Scriptura în urechile voastre» (Lc. 4, 21). Duhul creator, pe care păcatele oamenilor îl alungaseră în exil odată cu ultimul dintre profeţii-scriitori, planează din nou peste pământul însetat; o nouă creaţie a început. Cei oropsiţi aud vestea cea bună, porţile temniţelor se deschid, cei oprimaţi respiră din nou aerul libertăţii, pelerinii orbi văd lumina, ziua mântuirii a sosit” (Joachim Jeremias, Parabolele lui Iisus, Ed. Anastasia, p. 154).

Gravitatea bolii vs minunea vindecării

Împlinirea profeţiilor vechi-testamentare în Persoana Mântuitorului Hristos se face pe de o parte şi prin manifestarea văzută şi concretă a minunilor săvârşite de Dânsul. Legat de cele menţionate la prorocul Isaia şi ulterior afirmate corelativ de evangheliştii sinoptici, nu avem prea multe detalii medicale, dat fiind scopul lor teologic. Putem lua ca exemplu minunea vindecării „slugii sutaşului din Capernaum”, care „zăcea în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit” (Mt. 8, 6). Dorinţa evanghelistului a fost însă aceea să „să se indice gravitatea bolii şi gravitatea prognozei în contrast cu măreţia puterii divine de vindecare a lui Hristos. Boala aceasta poate fi un exemplu de poliomielită cu paralizie respiratorie. La fel ca şi celelalte boli menţionate în Biblie nu a fost necesar ca ea să fie specificată chiar dacă ar fi fost bine cunoscută. Nu există dovezi care să sugereze cu exactitate care a fost cauza bolii acestui băiat în termeni medicali (cauza proximă), deşi în unele cazuri de boli menţionate în VT şi NT se dau explicaţii spirituale (cauza primordială), de ex. Luca 13, 11-16” (Dicţionar biblic, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2015, p. 1351).

Boala şi vindecarea în terminologia biblică

Dorind să scoată în evidenţă tot mai mult caracterul taumaturgic al minunilor săvârşite de Domnul, evangheliştii au avut totuşi în vedere o descriere pe cât de sumară, pe atât de necesară a bolilor despre care vorbeşte Scriptura. Astfel, începând din Vechiul Testament, starea de suferinţă sau de boală este descrisă prin folosirea termenilor ebraici de: hālâ (a fi bolnav), madweh („neputinţă” - cf. Deut. 7, 15; 28, 61) şi dābār (a zace - cf. Ps. 40, 8). În Noul Testament boala este cel mai adesea descrisă prin substantivele greceşti asthenia (slăbiciune, astenie) şi malakia (răutate, nenorocire), sau prin verbele astheneo (a slăbi) sau kakos echein (a fi bolnav, a se simţi slăbit). În imediata lor vecinătate, apar termenii de: therapeuo, iaumai sau apokathistemi, folosiţi în sens de remediu şi vindecare.

Între evangheliştii sinoptici, expresiile medicale apar cel mai frecvent la Sfântul Apostol Luca, care era de profesie medic. De pildă, numai la el întâlnim îndemnul: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (cf. Lc. 4, 3). Tot la el întâlnim o justificare medicală a contextualizării de după Înviere, în vestirea femeilor mironosiţe: „Şi întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi... Şi cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare şi nu le-au crezut” (Lc. 24, 9; 11). Folosin­du-se de grecescul „lēros” (termen medical), Evanghelistul „descrie bolborosirea unui pacient cuprins de febră sau a unui nebun” (Dicţionar biblic, p. 1352). 

Despre viaţa trupului

Independent de nădejdea de vindecare, Antichitatea păgână a pus la rândul ei accent pe cultura trupului. De la expresia artistică excesiv materializată a unei „filosofii somatice” (în tendinţă aristotelică) la nesocotirea materiei (cu efect platonician şi stoic), până la dispreţul nejustificat faţă de omul înlănţuit în sclavie (după prescripţiile Dreptului Roman), paradoxurile lumii păgâne au venit în contradicţie cu valoarea autentică a existenţei creştine. Pentru apologeţii Bisericii primare întrepătrunderea dintre mesajul Evangheliei şi conceptualitatea filosofiei păgâne a fost un prag de încercare. Ţinând cont de valoarea prescrisă a trupului, dovedită din grija arătată de Însuşi Hristos Domnul, apologeţii au vorbit adesea despre perspectivele lui parusiace. Pe de altă parte, spiritualitatea monahală a promovat, pe model platonician, o luptă continuă cu opacitatea unei materialităţi înrobite prin patimi. Cu toate acestea, stabilind echilibrul în extreme, Sfântul Grigorie de Nyssa, şi odată cu el toţi Părinţii Bisericii, se pronunţă cu o incontestabilă probitate teologică în disputa dintre spirit şi materie: „Cuvântul S-a făcut trup pentru a adapta trupul nostru la suflet... întrucât prin El se sfinţeşte întregul trup omenesc, pentru că Într-Însul fusese dintru început acesta sfinţit”. Cu acest mare dat, „trupul omenesc nu mai este neînsemnat, ci se face «sălaş al sufletului», şi după cum alăuta şade în mâna muzicantului, «el se face tovarăş al sufletului în lucrarea sa pentru Dumnezeu». Asceza nu mai este descrisă ca o omorâre a trupului, ci, dimpotrivă, ca o înduhovnicire a sa. Trupul trebuie să devină pentru suflet ceea ce este sufletul pentru Dumnezeu, ca descoperirea slavei Creatorului” (Tomas Spidlik, Piccole perle dei padri della Chiesa. Brevi riflessioni, Gribaudi, Milano, 2007, p. 49).