Gura de aur

Remarcăm interesul crescut al "liderilor de opinie" din România faţă de diverse teme religioase, cum ar fi veşmintele sfinţilor de pe icoane sau fundalurile aurii (cu nuanţe) ale aceloraşi obiecte de cult, într-o încercare disperată de a proba în faţa aceleiaşi opinii aparenta atenţie acribică la detalii. Este de-a dreptul incredibil să vezi tot felul de "analişti" cum îşi dau cu părerea la televizor despre amănunte pe care le-ai crede iniţial lipsite de importanţă pentru ei, ţinând cont de faptul că majoritatea nu au nici un habar cu privire la felul în care se închină sau, atunci când o fac, aduc mai degrabă cu fotbaliştii care îşi bagă rapid pe sub tricou nişte fire de gazon, gândindu-se că închinarea cu iarba între degete consacră terenul cel puţin pentru 90 de minute. Îi interesează semnificaţia

social-politică a veşmintelor liturgice (asta e o noutate chiar şi pentru manualele de specialitate), fără să aibă cea mai mică noţiune în chestiunea de faţă. Poţi înţelege ca viitoarea Catedrală a Mântuirii Neamului să constituie o temă de reflecţie şi dialog, precum şi implicarea concretă a Bisericii în viaţa socială, în păstrarea moştenirii culturale a unui neam sau în felul prin care Biserica înţelege să interpreteze realitatea, indiferent de criză sau nu, şi să o propună astfel propriilor ei credincioşi. Dialogul Bisericii cu societatea este dorit şi agreat numai în cazul în care aceasta din urmă vorbeşte şi în acelaşi timp chiar spune ceva. Însă, în ciuda tuturor aşteptărilor, interesul maxim al acestor "diverşi" a fost, pentru o clipă, cu totul altul. Acuzaţia că veşmintele unui sfânt din icoană au o coloratură ce trimite la o anumită convingere politică denotă un singur lucru: absenţa religiei din orarul fiecăruia, la care fie nu au avut acces, fiind născuţi şi crescuţi în alte regimuri, fie nu au frecventat-o, având alte orizonturi. Să găseşti în sfânt mediul potrivit pentru lansarea propriilor inepţii de altă factură depăşeşte orice imaginaţie cât de cât colorată. A vorbi în ziua de proclamare a canonizării unui sfânt despre culoarea politică a veşmintelor lui înseamnă, dincolo de impietatea clară adusă persoanei în cauză şi de lezarea credincioşilor care au legitimat hotărârea numărării lui în rândul sfinţilor, confirmarea unei inteligenţe incolore. E simplu: când nu ştii, fie taci, fie te documentezi, fie ceri părerea. Mă întreb cum ar decurge o discuţie dacă aceleaşi personaje s-ar dedica mai atent analizei (im)pertinente a apelativului Sfântului Ioan, arhiepiscopul Constantinopolului, cunoscut şi ca "Gură de Aur", pe care îl prăznuim astăzi. Ar putea ei găsi la nevoie o corespondenţă între culoarea aurului şi alte interese meschine, cum ar fi nuanţele lui şi reverberaţiile acestor nuanţe în viaţa politică de atunci? Ce fel ar arăta acest aur în cazul alierii lui cu arama sau cu argintul? Ar fi un aur cu o culoare mai închisă sau mai deschisă, mai spre dreapta sau mai spre stânga? Auzim în stânga şi în dreapta că Biserica nu este deschisă dialogului, că face exces în ceea ce priveşte limitarea oferirii de informaţii sau că nu este pregătită suficient pentru criticile sau observaţiile care i se aduc, din timp în timp. Că este anacronică, ba chiar retrogradă. Cu cine să dialogheze? Pe cine să privească în ochi? Cine sunt cei care reclamă astfel de lucruri? Ce explicaţie să oferi unora care ating paroxismul în strofocarea intensă de a avea un subiect de discuţie absolut penibil? Ca o primă lecţie pentru viitorul culturii generale a "specialiştilor": auriul din icoanele Bisericii nu are de-a face cu legitimări minuscule şi mizere, ci cu unele demne de un mai mare respect.