Gura și inima
În literatura ascetică se găsesc mai multe reflecții despre ce anume înseamnă să fii monah. Unul dintre gândurile foarte cunoscute este că monah e cel care se adună în sine, cel care iese din împrăștiere, nu se risipește, este unitar, reușește să depășească fărâmițarea atât de proprie oamenilor căzuți. Întreaga luptă este, așadar, una care vizează coerența sinelui nedivizat de patimi și de frică. Acesta este scopul, dar nu poate să fie atins cu ușurință, ci presupune efort și consecvență. Una dintre metode sau poate ar fi mai bine spus unul dintre exerciții (căci asceza, cel puțin etimologic, este exercițiu) îl găsim la avva Pimen. Acesta a zis: „Învață-ți gura să vorbească ce-i în inima ta”. Inima este locul cel mai adânc al ființei, acolo bântuie stihiile patimilor și se adună zgura păcatelor, este centrul intim al omului. Din motivele cele mai diferite (frică, neliniște, slăbiciune ori diferite forme de înșelare), inima și conținutul ei rămân ascunse. Așa se nasc ipocrizia, minciuna, nesinceritatea, care toate laolaltă adâncesc rupturile din om. Aceste diviziuni pot merge până acolo încât ajungem să trăim vieți duplicitare, înstrăinați de noi înșine, incapabili să ne mai vedem și ajungem să navigăm o viață întreagă într-o mare de iluzii. Iar iluziile sunt terenul predilect al demonilor, maeștrii fără egali ai minciunilor consecvente.
Avva Pimen recomandă așadar ieșirea din tărâmul minciunii prin aplicarea unui principiu pe care l-am putea numi al consecvenței interioare: gura să grăiască ceea ce este în inimă. Pentru a ajunge aici este nevoie în primul rând de atenție sau, în cuvintele părinților, de trezvie. Nu vei putea niciodată grăi ceea ce este în inimă, dacă nu ai acces la inimă, dacă te lași înșelat de senzații superficiale și muști momeala iluziilor despre sine (multe dintre ele născute din mândrie). Așadar, primul pas pentru dobândirea unității este cunoașterea de sine. Apoi, această cunoaștere are nevoie de expresie. Pentru ca gura să poată grăi ceea ce ai descoperit în inimă, curajul este de mare trebuință. De prea multe ori suntem înrobiți de așteptările celorlalți de la noi, de dorința de a le face pe plac pentru a dobândi apreciere, ne transformăm ușor în niște marionete lipsite de chip, mișcate de presiunile care vin din afara noastră. Acest curaj, care poate să ia chiar și forma eroismului, este susținut de o altă mare virtute, mult iubită de asceți: smerenia. Curajul și smerenia se întemeiază pe nădejdea în Dumnezeu, pe totala atârnare de Dumnezeu și supunerea față de poruncile Sale.
Cele prezentate mai devreme par a se desfășura într-o serie de etape succesive. Ele se arată așa doar pentru că mintea are nevoie de sistematizări și împărțiri, în realitate, toate acestea sunt legate și cresc organic împreună. Omul dobândește unitatea lăuntrică pas cu pas în felul acesta.
Să înveți gura să grăiască ceea ce este în inimă nu înseamnă să te expui tuturor fără rost, să te destăinuiești când nu este cazul. Un asemenea act ar putea fi primejdios, dacă este lipsit de discernământ. Accesul la inimă și posibilitatea de a exprima fidel atunci când este nevoie gândurile inimii reprezintă însă un pas important pentru dobândirea unității interioare.