Hristos, hrana noastră

Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor) Matei 14, 14-22

În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

Omul este un căutător asiduu și neobosit... Iar faptul că se află mereu în căutarea a ceva indică adevărul că este nemulțumit cu ceea ce a găsit până în acel moment. El speră că va descoperi altceva, care să-i satisfacă dorul după infinit, căci pe acesta Îl căutăm cu toții: Infinitul.

Cuprinși de dorul după Hristos, dar și - poate în primul rând - din dorința și mai concretă ca Acesta să le vindece bolnavii, „ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii” (Matei 14, 20), ies din cetăți, din lumea locuită, din confortul propriu, îi părăsesc pe unii dintre ai lor, care rămân acasă, și pătrund în pustie, unde Hristos se afla retras după moartea lui Ioan Botezătorul. Comoditatea fizică și materială nu reprezintă totul, ci dimpotrivă, mai ales atunci când te obișnuiești cu ea, devine neimportantă și rutinează. Căutăm ceea ce constatăm că ne lipsește, și căutăm până când simțim că umplem golul pe care îl avem în noi. Mulțimea care a înlocuit casa cu pustiul și-a umplut - tocmai în pustie! - golul generat de lipsa lui Dumnezeu.

Cuvintele ca hrană

Cu certitudine, acolo, în ariditatea devenită izvor de viață, Hristos a vindecat trupuri și a alinat suflete. Iar unele dintre ele nici măcar nu știau cât de goale sunt și ce căutau cu adevărat... Acolo, în pustie, cu siguranță, a vorbit mulțimilor, oferindu-le cuvântul ca hrană pentru suflet, hrană care a săturat mintea și trupul până la un moment dat, când apostolii și-au dat seama că este seară (Matei 14, 15). Hristos, Cuvântul care „S-a făcut trup” (Ioan 1, 14), le aduce ascultătorilor cuvintele Cerului, iar aceștia se îndestulează duhovnicește. Cândva, Apostolul Petru Îl va întreba pe Mântuitorul: „Doamne, la cine ne vom duce, Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68), afirmând, astfel, taina cuvântului dumnezeiesc, dar şi a forţei lui extraordinare în schimbarea interioară a celui care îl ascultă sau îl citeşte.

„L-am găsit!”

Înainte de începerea acti­vității publice a lui Hristos, viitorii apostoli - ca mulți alți oameni - se aflau în căutarea unui Om, în căutarea lui Mesia. După ce îl descoperă pe Hristos, Andrei îi spune fratelui său, Simon-Petru: „L-am găsit!” (Ioan 1, 41). Găsirea lui Hristos în pustie de către mulțimea de oameni și însoțirea Lui, indiferent de temperaturile inerente unui asemenea spațiu neprietenos, indică faptul că - dincolo de greutățile pe care le întâmpinăm în căutarea lui Dumnezeu - nimic nu înlocuiește cu adevărat bucuria, măreția și unicitatea descoperirii Lui!

În pustie, mulțimea uită de case și de cei dragi, grijile cotidiene rămân pe locul secund, toate pălesc în fața bucuriei de a-L fi găsit pe Hristos-Domnul și de a rămâne cu El! Realitatea este că Dumnezeu nu i Se impune omului, ci Se lasă căutat şi descoperit prin libertatea umană, de unde izvorăște şi frumuseţea atitudinii şi încântării omului, atunci când Îl întâlneşte pe Hristos şi când se adânceşte în relaţia cu El. Și vai, cât de săraci sufletește sunt cei care nu se întâlnesc cu Dumnezeu pe cărarea vieții...

Două soluții la aceeași problemă

Pericopa evanghelică, așa cum este relatată de Evanghelistul Matei, este cuprinsă între două atitudini diferite vizavi de aceeași realitate: era nevoie ca oamenii să se întoarcă la casele lor! Așa este firesc, ca - după ce L-am găsit pe Dumnezeu și ne-am hrănit din El și cu El - să ne întoarcem la casele noastre, să-L păstrăm, dar mai ales să-L împărțim cu alții.

După ce am devenit purtători de Hristos - adică hristofori -, devenim și mărturisitori ai Lui. De aceea, Domnul îi poruncește unuia să nu meargă după El, ci să rămână acasă și să le spună altora cât bine i-a făcut Dumnezeu (Luca 8, 39); de aceea femeia samarineancă aleargă în cetate și îl face cunoscut pe Domnul (Ioan 4, 28-29); de aceea se întâmplă toate acestea: căci lumina nu se ascunde, ci se pune în sfeșnic să lumineze tuturor (Matei 5, 15).

Atitudinea apostolilor față de întoarcerea acasă a mulțimii diferă de cea a Mântuitorului. Cea venită ca sugestie din partea apostolilor - „Locul este pustiu și vremea, iată, a trecut; deci dă drumul mulțimilor ca să se ducă în sate să își cumpere mâncare” (Matei 14, 15) - este respinsă de Hristos: „Nu trebuie să se ducă!” După ce i-a hrănit sufletește pe acești oameni, Hristos Se simte dator să îi hrănească și trupește: al omului nu este doar sufletul, ci și trupul, și fiecare are nevoie de hrana lui!

„Lăsați-I lui Dumnezeu grija voastră”

Câtă frumusețe și ce mi­nu­năție în adevărul că omul este în responsabilitatea lui Dumnezeu, că Cel care l-a creat pe om are și grijă de el: Creatorul nu își abandonează creatura: „Lăsați-I lui Dumnezeu grija voastră” (1 Petru 5, 7)! Dar și câtă tristețe în adevărul că omul își poate abandona Izvorul din care și prin care vine în lume! Da, Dumnezeul nostru rămâne pentru veșnicie Creatorul, Mântuitorul, Învățătorul, Veghetorul, Milostivul și Iubitorul nostru! El este constant cu Sine Însuși și cu lumea adusă la existență din iubire. Doar omul este schimbător...

Așadar, mai întâi, Hristos le oferă mulțimilor hrană pentru suflet, dar nu uită să le dea mai apoi și hrană pentru trup. Nu se găseau însă decât cinci pâini și doi pești, ceea ce - pe bună dreptate - îl face pe Apostolul Andrei să se întrebe: „Dar ce sunt acestea la atâția?” (Ioan 6, 9). Hristos însă privește la cer, binecuvântează, frânge și împarte apostolilor, iar aceștia împart mulți­milor. Domnul primește înapoi ceea ce El a creat: pâinea și peștii. Dar, venind de la om și prin om, acestea sunt darul lui, al omului, încredințat Creatorului.

Darul omenesc înmulțit de Tatăl ceresc

În mulțime s-a găsit un om - Evanghelistul Ioan ne spune că era un tânăr, „un băiat” (Ioan 6, 9) - care a avut aceste bunuri și pe care nu le-a ținut ascunse, nu le-a dosit, nu s-a raportat egoist la ele, ci le-a scos la iveală, le-a pus în centru, le-a oferit ca dar. Dumnezeu înmulțește darul omului - oricare ar fi el! - cu condiția ca acesta să fie scos la lumină, să fie pus la lucru, să fie oferit celorlalți. Conștientizând acest adevăr, înțelegem de ce stăpânul din pilda talanților este atât de aspru cu cel care a primit un talant: pentru că l-a ascuns și nu a putut să fie sporit (Matei 18, 18. 25)! Acolo unde omul ascunde, nici Dumnezeu nu poate să lucreze...

Mulțimea a mâncat, s-a săturat, a strâns după aceea douăsprezece coșuri pline de fărâmituri și, prin aceasta, a constatat minunea.

O despărțire binecuvântată

Cea de-a doua atitudine față de întoarcerea acasă a mulțimii vine din partea lui Hristos Însuși! Doar acum, după ce oamenii sunt bine hrăniți atât sufletește, cât și trupește, după ce sunt învredniciți de primirea darurilor divine, ei pot pleca spre casă: Hristos îi silește pe apostoli să plece, „până ce El va da drumul mulțimilor”.

În urma minunii, pustia rămâne iarăși pustie, dar casele își reprimesc gazdele îmbogățite acum de hrana divină.

Cu sufletele adesea pustiite de duhul lumii în care trăim, să-L căutăm pe Hristos, să ne hrănim cu El și din El, pentru a ne întoarce la casele noastre transfigurați de minunea înmul­țirii darurilor Sale cele bogate și pentru a-L dărui pe El, fiecare după putința noastră, celor care la rândul lor sunt înfometați de El. Iar aceștia nu sunt puțini: oare cui nu-i este foame?...