Hristos schimbă prin Înviere polaritatea lumii
În fiecare an, la praznicul Învierii, acesta este cel mai important moment de întâlnire cu Hristos: în zorii de la miezul nopții. Unii merg să-L caute pe mortul de pe Cruce, alții pe Cel Înviat. Fiecăruia Hristos i Se descoperă cu forța specifică unui Dumnezeu care nu admite confuziile. Nu. El nu este Dumnezeul preferințelor sumare, ci al existenței, al preaplinului de viață. De aici și greutatea de a te așeza cu El, de partea Lui în fiecare clipă a existenței tale.
Pentru a fi de partea Mântuitorului Celui Înviat nu sunt suficiente exercițiul sărbătorilor ori acceptul parțial al dumnezeirii Sale. Hristos Domnul te vrea integral, zorindu-Se pe Sine din adâncuri de iad spre lumina cea pururea fiitoare pentru ca niciodată, dar niciodată întunericul să nu mai aibă putere de viață și de moarte asupra omului. Ce zic asupra omului, asupra lumii întregi căci, nu-i așa, „acum toate s-au umplut de lumină: și cerul, și pământul, și cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit”. Acesta este „egoismul” creștin, părtășia cu un cosmos în debusolantă cădere, dezorientat de răutatea omului ca de un pol magnetic, orientat spre iad. Hristos schimbă prin Înviere polaritatea lumii. O reașază în ordinea ei cerească. O lume văzută și o alta nevăzută își recapătă suflul, o lume în așteptare și o alta surprinsă de propria ei neorânduială, de trădare și descumpănitoare ură: „Milostivirea Ta cea nemăsurată văzând-o cei ținuți în legăturile iadului, spre lumină se grăbeau, Hristoase, cu picioare sprintene, lăudând Paștile cele veșnice”. Vibrația aceasta luminoasă schimbă lumea, cotrobăie adânc în inimile noastre până astăzi și menține o stare de tensiune pozitivă inclusiv în inimile celor necredincioși, ateilor și păgânilor deopotrivă.
Hristos, Prezentul continuu al Bisericii și al lumii
Suntem în plin exercițiu de reafirmare a credinței noastre creștine. Adică în plin exercițiu de afirmare a Învierii Domnului. Pare că am obosit dinaintea unor răutăcioși incongruenți, instabili în valori, dar gălăgioși. Cum să le vorbești în metafore celor ce-ți batjocoresc Dumnezeul, cum să rabzi la nesfârșit zâmbetul lor răstignitor de Hristos? Tăria noastră nu poate veni, e limpede, din exerciții de comunicare, ci din marele, amplul exercițiu al trăirii Învierii lui Hristos în fiecare clipă. Suntem ai lui Hristos numai în măsura în care-I asumăm rănile și vindecările propuse lumii de atunci? Nicidecum. Ci asumând acum cele ale lumii de astăzi, Hristos nefiind un personaj al trecutului, cum des le place unora să creadă, ci o Persoană înscrisă în prezentul continuu, al Bisericii și al Lumii, al cosmosului mereu restaurat în El. Din confuzia aceasta, între personaj și Persoană, se hrănește toată superficialitatea urii de acum, toate ifosele elitei care caută în Iisus Hristos subiect de presă, nu de teologie. Așezat pe prima pagină a jurnalelor, Hristos nu este făcător de rating. Nu caută ale Sale, nu Se poartă cu necuviință, nu Se aprinde de mânie, nu gândește răul. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. De aceea El nu cade niciodată.
La vremea Paștelui nu reînnoim doar hainele, cunoștințele ori bucatele, nu curățăm doar grădinile, livezile ori spațiile verzi. Ar fi dureros să fie atât semnul Învierii. Paștele ne cheamă să ne reasumăm mărturia de credință. Auzim aceasta în cântarea pe care o încep clericii din Altar, apoi poporul binecredincios: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim; că Tu ești Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu știm, numele Tău numim. Veniți, toți credincioșii, să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos. Că iată a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat”. Astfel de cuvinte nu le adresează Biserica unui personaj care și-a depășit agonia și atât. Diminuarea icoanei Învierii în conștiința poporului român, atât de fragil și dispus la anti-icoane, răsturnarea altarelor prin forța unor cuvinte mințite, recrudescența ironizării celor sfinte fac parte din provocarea pe care lumea modernă o propune, dureros, percepției teologice a Învierii. Noi înșine, preoți și popor, uităm câteodată că nu suntem răspunzători doar ca respondenți la întrebările lumii, ci și ca trăitori ai Evangheliei, bucurii odihnei lui Hristos. Cât de minunat ne învață aceasta cântarea Învierii: „Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura altei vieți, veșnice; și săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, Cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinților noștri, și preaslăvit”. Aici este miezul real al mărturiei noastre, în reasumarea și vestirea contemporanilor a prăznuirii omorârii morții, sfărâmării iadului și începătura altei vieți. De ce prinde mai ușor la oameni gândirea pozitivă ori disproporționatele elemente ale world-culturii și se pierde metafora textului creștin? S-au pierdut oamenii, sau și cuvintele? Sau avem nevoie de o nouă traducere în metaforă a adevărurilor mărturiei creștine pentru a re-seduce lumea la Hristos?
Suntem, așadar, chemați să trăim Învierea
Prăznuind omorârea morții poate vom înțelege cum să facem curaj lumii în care trăim să-și învingă fricile care o țin anchilozată. Prăznuind sfărâmarea iadului, să încercăm să-i facem pe toți ai noștri să nu mai trăiască iadul lângă noi, să nu mai sufere de răutatea noastră și din lipsa noastră de scrupule. Prăznuind începătura altei vieți, să dăruim celor care trăiesc alături de noi încurajarea fundamentală vieții acesteia: nu este ea totul. Suntem chemați mereu la a dărui sens cuvintelor acestora. De aici greutatea de a mai propune suspinuri și șoapte într-o lume a zgomotului infernal, a strigătului și urletului ce se vrea discurs. În ultimele săptămâni am auzit, mult mai des decât altă dată, că am fi reprezentanții unui creștinism fundamentalist. Ni s-au pus în cârcă cruciade și inchiziții, asemănări cu islamul ori cu excesele acestuia. Sunt tineri, care se vor viitorul luminos al democrației, care din nefericire au stat și stau mai mult pe coridoarele parlamentului și prea puțin pe băncile câte unei facultăți, fie ea și „la ff“, pentru a mai și învăța câte ceva real, fără influența formatării date de cursuri incongruente cu o cultură ca cea românească. Oftăm. E greu să propui unui astfel de suflet Învierea? Poate. Dar merită mereu și mereu încercat, nu ca o provocare de spiritual clean cum ne povestesc nouă despre noi, ci deschis și luminos, curat și fără atacuri la persoană. Învierea ne cere să-i fim fii, nu copii infidele ori reproduceri de prost gust. Chemarea Bisericii ține de un exercițiu eshatologic remarcabil. Textul cântării liturgice ne spune: „O, Paștile cele mari și preasfințite, Hristoase! O, Înțelepciunea și Cuvântul și Puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăției Sale!” Acest progres în realitatea adevărului vieții în Hristos, până în baierele Împărăției, este provocarea noastră. A nu înțepeni într-un creștinism demagog, cu prea multe revelații particulare ca să mai fie creștinism, cu prea neatente raportări la experiența unor vieți cu totul speciale, prea speciale ca să devină experiență împărtășibilă în pleroma Bisericii. Chemarea vremii de acum rămâne mărturisirea. Echilibrată și ziditoare. Hristos a înviat!