„Hristos Se naşte, slăviţi-L”
Suntem în timpul binecuvântat al Postului Crăciunului, când ne pregătim pentru marea sărbătoare a Naşterii Domnului. În această perioadă, prin imnografia liturgică, Biserica ne descoperă înţelesurile teologice ale praznicului împărătesc al Naşterii Domnului. Cântările pe care le întâlnim la fiecare slujbă a Utreniei în perioada 21 noiembrie - 31 decembrie sunt celebrele catavasii dedicate Naşterii lui Hristos. Din ele aflăm profunzimea dogmatică a venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu.
Încă de la sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului suntem anunţaţi prin aceste catavasii că „Hristos Se naşte”, adică vine în lume Mesia vestit de proroci şi aşteptat de mii de ani de neamul omenesc. Cu alte cuvinte, creştinul este anunţat de Naşterea lui Hristos pentru a se pregăti cum se cuvine prin post şi rugăciune pentru serbarea creştinească a Crăciunului. Acum este timpul să-L slăvim prin cântările liturgice din Biserică, dar mai ales prin frumoasele noastre colinde româneşti izvorâte din imnografia interpretată la strană în timpul slujbelor din această perioadă. În aceste imnuri, noi, creştinii ortodocşi români, mărturisim bucuria pe care o trăim atât în perioada de pregătire duhovnicească pentru Naşterea Domnului, cât şi în zilele binecuvântate ale Crăciunului.
Acum Îl întâmpinăm pe Hristos Care vine din cer la noi: „Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L”, şi ne înălţăm pentru că prin Naşterea Sa în Betleem Hristos este pe pământ. De aceea Îi cântăm Domnului Care vine la noi de Crăciun în chip de Prunc Sfânt, iar tot pământul se umple de veselie şi toate popoarele laudă Naşterea lui Hristos. Noi trăim acum taina Betleemului, adică Naşterea în lume, din Maică Fecioară Preacurată, a Fiului lui Dumnezeu: „Fiul Celui născut fără stricăciune din Tatăl mai înainte de veci, şi mai pe urmă din Fecioară întrupat mai presus de fire, lui Hristos Dumnezeu să-I strigăm: Cel ce ai înălţat fruntea noastră, sfânt eşti Doamne”.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a născut „mai înainte de veci” din Tatăl, iar la plinirea vremii S-a „întrupat mai presus de fire” din Preasfânta Fecioară Maria şi S-a născut în peştera Betleemului „fără stricăciune”, adică Maica Sa este Fecioară înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere, ceea ce în teologia mariologică se numeşte pururea fecioria Maicii Domnului mărturisită dogmatic de Părinţii de la Sinodul al 3-lea Ecumenic de la Efes din 431.
Domnul nostru Iisus Hristos Se întrupează şi Se naşte pentru „a înălţa fruntea noastră” întinată de păcatul strămoşesc al protopărinţilor Adam şi Eva. Prin Jertfa şi Învierea Sa ne-a deschis Raiul, închis de păcatul lor, dăruindu-ne mântuire şi viaţă veşnică.
În Naşterea Domnului din Maica Fecioară se împlinesc profeţiile mesianice prin care Dumnezeu a pregătit lumea pentru venirea lui Mesia, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De aceea catavasiile la Naşterea Domnului ne spun: „Cu duhul văzând mai înainte, prorocul Avacum, întruparea Cuvântului, ai propovăduit strigând: Când se vor apropia anii, Te vei cunoaşte, când va veni vremea, Te vei arăta. Slavă puterii Tale, Doamne!” Deci prorocul Avacum vesteşte venirea lui Mesia, adică întruparea Cuvântului prin care Tatăl a creat toate în Duhul Sfânt.
Dumnezeu pregăteşte seminţia din poporul ales din care Se naşte Cuvântul întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos: „Toiag din rădăcina lui Iesei şi floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit, tu Cel lăudat, din muntele cel cu umbră deasă. Venit-ai întrupându-Te din cea neispitită de bărbat, Cel fără de trup şi Dumnezeu, slavă puterii Tale, Doamne!” Ştim că Hristos este din neamul regal al lui David, iar acesta este fiul lui Iesei, Toiagul din rădăcina lui este Hristos, Care „a odrăslit” din Sfânta Fecioară Maria, care este urmaşa lui David şi implicit a lui Iesei. Astfel, se împlineşte profeţia Patriarhului Iacov că „nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele” (Facerea 49, 10). Tot din Biblie ştim că Iesei era din seminţia lui Iuda, unul din cei 12 fii ai Patriarhului Iacov.
În iconografia noastră ortodoxă avem tema arborelui lui Iesei, pe care o regăsim şi în pictura bisericilor cu pictură exterioară din nordul Moldovei Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, ale cărui ramuri ne duc la icoana bizantină a Naşterii lui Hristos „din cea neispitită de bărbat”, adică din Pururea Fecioara Maria. El este „Cel fără de trup şi Dumnezeu”, Care, luând trup din pântecele fecioresc al Maicii Domnului, este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu despre Care în Crez mărturisim că este „Dumnezeu adevărat” şi Om.
Următoarea catavasie ne spune că Hristos ne-a fost dăruit de „Dumnezeul păcii”, Care este „Tatăl îndurărilor”, şi a trimis „pe Îngerul sfatului Său celui mare dăruindu-ni-L” şi prin El ne-a trimis pace, adică la împăcarea neamului omenesc cu Dumnezeu Tatăl prin Jertfa pe Cruce a Fiului Său. Prin El suntem povăţuiţi „la lumina cunoştinţei de Dumnezeu” pe care am pierdut-o prin neascultarea lui Adam.
Cuvântul Tatălui „sălăşluindu-Se” în pântecele Fecioarei „şi trup luând” Se naşte „păzind-o nestricată”, pentru că „Cel ce nu a pătimit stricăciune, pe ceea ce L-a născut, a păzit-o nevătămată”. În această catavasie avem exprimată foarte clar pururea fecioria Maicii Domnului, dar şi întruparea supranaturală a Fiului lui Dumnezeu care „nu a ars” cu „focul Dumnezeirii” „pântecele Fecioarei în care a intrat”. Catavasiile comparând acest lucru cu cei trei tineri puşi în Babilon în cuptor pentru credinţa lor şi rămânând nevătămaţi: „Cuptorul cel răcorit a închipuit chipul minunii celei mai presus de fire, că nu a ars pe tinerii pe care i-a primit, precum nici focul Dumnezeirii nu a ars pântecele Fecioarei în care a intrat”. Deci, în această minune din Vechiul Testament, legată de tinerii Anania, Azaria şi Misail, imnograful inspirat vede o preînchipuire a întrupării lui Hristos şi a modului cum „focul Dumnezeirii” nu a vătămat pântecele Fecioarei, la fel cum nici ei nu au fost vătămaţi în cuptorul încins.
Domnul S-a întrupat cum frumos prezintă acelaşi imnograf: „Pe norul cel purtător de lumină, întru care Stăpânul tuturor din cer ca ploaia pe lână S-a pogorât şi S-a întrupat pentru noi, făcându-Se om Cel fără de început” şi de aceea pe Sfânta Fecioară Maria cu toţii o mărim „ca pe Maica Dumnezeului nostru”.
Având toate aceste explicaţii teologice din imnografia noastră ortodoxă, înţelegem ultima catavasie, ce este o veritabilă sinteză dogmatică a Naşterii Domnului: „Taină străină văd şi preaslăvită, cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care s-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L îl mărim”.