Iatrofobia lui Arghezi

Că Arghezi nu a fost un suflet excelând în iubirea de semeni se ştie, şi de altfel nimeni nu e până într-atât de absurd să ceară unui poet de geniu să alunece în moliciune filantropică. Oamenii mari nu sunt buni de la natură, ci selectivi până la cruzime şi extrem de egoişti. Arghezi face parte din această categorie. Dar una e lipsa simpatiei faţă de contemporani şi alta e ura pe care a purtat-o decenii la rând medicilor. Cauza nu e ideologică, şi cu atât mai puţin teologică, ci dezarmant de umană. Suferind de o boală a cărei etiologie a trebuit să aştepte două decenii ca să fie descoperită, Arghezi a căpătat o repulsie vie faţă de breasla doctorilor. Mai precis, poetul a fost un pacient chinuit căruia neputinţa somităţilor medicale de a-i pune diagnosticul i-a insuflat o neîncredere cronică în halatele albe. O neîncredere care a mers până la şarjele maliţioase din piesa Siringa, o bucată dramaturgică scrisă anume pentru a înfiera incompetenţa medicilor. Că piesa e slabă şi ticsită de stângăcii scenice e un amănunt prea palid în comparaţie cu detaliul că Arghezi a scris-o din antipatie faţă de urmaşii lui Hipocrate. Cum s-ar spune, slaba calitate estetică a piesei nu-l absolvă pe Arghezi de răutatea de a fi pus-o pe hârtie.

Substratul rafalelor otrăvite din Siringa e biografic. Cazul a fost prezentat în amănunţime de doi iluştri doctori, C.D. Zeletin şi Şerban Milcoveanu, amănuntele pe care le înfăţişez provenind din cărţile lor. În 1934, în cursul unei cistoscopii de rutină, Theodor Burghele îi cauterizează lui Arghezi un polip vezical urinar, care îi provoca sângerări la micţiune. Cicatricea rezultată a dat naştere unei infecţii care s-a transmis prin plexurile limfatice şi venoase la vertebrele lombare IV şi V, cu formarea unui abces care a comprimat rădăcinile rahidiene ale nervului sciatic. Urmarea a fost că, din 1939, aşadar la cinci ani după extirparea polipului vezical, Arghezi începe să sufere de o sciatică extrem de dureroasă, refractară la orice tratament, care îl ţintuieşte la pat şi-i topeşte carnea, după 18 luni, poetul fiind literalmente piele şi oase. Pe la căpătâiul lui s-au perindat toate numele mari ale medicinei interbelice: Hortolomei, Ionescu-Siseşti, Parhon, Burghele, Gh. Lupu şi nici unul nu a dezlegat misterul. Toţi înclinau spre existenţa unei mase tumorale care presa nervul sciatic, dar nimeni nu o depista. Bănuind că e vorba de cancer, medicii se aşteptau ca poetul să moară, şi în consecinţă îi prescriau morfină, al cărei efect de euforie începuse să-i placă tot mai mult, sporindu-i virtuozitatea lexicală. Şi atunci a apărut un medic histrion şi controversat, D. Grigoriu-Argeş, care, examinându-l pe artist, i-a spus franc şi fără fineţuri protocolare: "Bă, maestre, al meu eşti!" Şi i-a făcut o injecţie lombară miraculoasă în urma căreia Arghezi s-a ridicat din pat şi a revenit printre oameni. Nici Grigoriu-Argeş şi nici vreun alt medic nu au putut explica atunci rezultatul spectaculos. Recâştigându-şi vitalitatea, Arghezi a trecut la lichidarea tagmei medicale în replici de teatru, iar piesa Siringa s-a jucat în aprilie 1947, căzând după câteva reprezentaţii: era prea slabă în diatriba cu care denunţa viciile doctorilor. Timp de 16 ani, poetul nu a mai avut neplăceri sciatice, dar până în 1955, când simptomele au revenit cu aceeaşi invalidantă intensitate. Atunci Arghezi a simţit că moare, de disperare, de revoltă şi de gândul că nici Grigoriu-Argeş nu-i găsise leacul. Chemat de urgenţă, Ion Făgărăşanu depistează o colecţie purulentă în fosa iliacă dreaptă (şoldul drept), îi face puncţie, extrage puroiul şi, după 20 de ani de la debutul afecţiunii, îl vindecă pe Arghezi. Tot Făgărăşanu reuşeşte să descrie evoluţia bolii: injecţia mirabilă a dr. Grigoriu-Argeş nu tratase cauza, ci doar o deplasase, în sensul că acul seringii provocase un orificiu prin care abcesul purulent din zona lombară migrase prin teaca muşchiului psoas, eliberând de sub presiune rădăcinile nervului sciatic. De aceea, chiar dacă durerile lui Arghezi încetaseră, puroiul rămăsese la pândă în trupul lui, recidivând peste 16 ani şi aducându-l la deznădejde. Să recunoaştem, orice om silit a duce pe picioare o boală căreia timp de 20 de ani nu i se poate pune verdictul şi-ar înăspri sufletul în faţa adepţilor lui Esculap. Oricum, Arghezi a trăit mai mult decât medicii care l-au tratat în perioada interbelică, luându-şi indirect revanşa asupra lor. Dar cazul lui e pomenit şi azi, ca o ciudăţenie rămasă în analele de terapie românească.