Icoana invocă în noi răspunsul iubirii după lumea de sus

Mai întâi, ce este o icoană? Cuvântul eikon, precum ştim, înseamnă asemănare, reflexie, imagine. Când ne uităm în oglindă, ne vedem chipul, reflexia. Dar când vorbim despre icoană ca parte a rugăciunii, trebuie să o numim sfântă icoană. Ce fel de imagine sau asemănare găsim în icoana sfântă? O definiţie excepţională se află într-un text din secolul al VIII-lea, Viaţa Sfântului Ştefan cel Nou. El a murit ca martir în apărarea sfintelor icoane în timpul iconoclasmului. Aici icoana este numită uşă. Ce înseamnă acest lucru? Icoana este o cale de intrare. Unde? Este un mijloc de acces. Spre ce? Este un punct de întâlnire. Cu cine? Răspunsul la aceste întrebări este: icoana este o cale de intrare în Împărăţia cerurilor. Este un mijloc de acces spre veacul ce va să vină. Este un punct de întâlnire cu comuniunea sfinţilor. Aşa încât icoana împlineşte o funcţie mijlocitoare. Icoana ne face persoanele şi evenimentele prezente. Prin ea ne întâlnim cu persoana reprezentată, cu Domnul nostru Iisus Hristos, cu Maica Domnului, cu unul dintre sfinţi sau îngeri. Prin ea ne facem părtaşi la taina ce ni se înfăţişează.

Teologia icoanei este o teologie a prezenţei

De aceea am numit icoana uşă, nu doar fereastră. Fereastra este ceva prin care privim un peisaj la distanţă; prin uşă trecem şi intrăm, de fapt, în acel peisaj. Altfel spus, pentru că uşa are două căi de acces, prin ea pot intra la noi şi cei din Împărăţia cerurilor, ca să ne întâlnească faţă către faţă. Prin urmare, icoana ne face evenimentele şi persoanele prezente în mod direct, imediat şi personal.

Sfântul Simeon al Tesalonicului spunea, în secolul al V-lea, despre catapeteasma bisericii, că ea marchează frontiera dintre pământ şi cer. Noi suntem aici, pe pământ, dar catapeteasma ne face prezentă Împărăţia cerurilor. Însă, ca frontieră sau graniţă, catapeteasma nu desparte, ci funcţionează ca un pod. Persoanele reprezentate în icoanele ei ne sunt toate prezente. Unii se plâng că iconostasul ar ascunde ceva. Pavel Florenski, teolog martir, spune că iconostasul nu ascunde nimic. Dimpotrivă, descoperă, revelează Împărăţia cerurilor şi ne-o face prezentă.

Cine privește icoana doar estetic pierde din semnificația ei

Acum să vedem consecinţele acestei definiţii a icoanei ca uşă în Împărăţie.

Icoana face parte dintr-un context de rugăciune şi de închinare. Scoasă din acest context, încetează să mai fie cu adevărat icoană. Mulţi cumpără icoane, le pun pe perete, tratându-le ca pe simple opere de artă. Dar icoana, deşi este şi operă de artă, nu este la acelaşi nivel cu alte opere de artă. Icoana nu este doar ceva ce admi­răm şi analizăm. Dacă tratăm icoana doar la nivel estetic sau is­toric, am pierdut adevărata ei sem­nificaţie. Icoana face parte din actul de rugăciune şi de închi­nare. Arta icoanei este, prin exce­lenţă, o artă liturgică. Aceasta este prima consecinţă a definirii icoa­nei ca uşă în Împărăţia cerurilor.

Cu mulţi ani în urmă, un jurnal din Anglia, probabil Sunday Times, a publicat un articol cu interviuri luate celor care aveau icoane acasă. Majoritatea erau, în mod evident, necredincioşi, cu toate că icoanele pe care le aveau însemnau mult pentru ei. Remarcau: „Icoanele mele au ceva miste­rios, ceva diferit, straniu. Nu-mi place să stau să fumez în faţa lor.” „Icoana îmi schimbă atmo­sfera ca­merei.” Ultima persoană intervievată a fost contele Alex Bobrinskoi, singurul creştin ortodox care a atins punctul real al proble­mei. Întrebat fiind ce înseamnă icoanele pentru el, a răspuns ferm: „Eu mă rog în faţa icoanelor mele”. Astfel a lămurit pentru ce icoana este diferită, tainică şi de unde vine puterea ei. Icoana face parte din actul rugăciunii, este o artă li­turgică; iar separată de Liturghie, îşi pierde adevărata identitate.

Evanghelia - icoană în cuvinte, icoana - Evanghelie în imagini, dar rugăciunea şi teologia sunt inseparabile. Liturghia şi dogma nu se pot despărţi. Aşa cum spunea unul dintre părinţii pustiei, Evagrie Ponticul, „teolog este cel care se roagă, şi dacă te rogi în adevăr, eşti teolog”. Aşadar, întrucât arta icoanei este o artă liturgică, ea este şi o artă teologică. Icoana este teologie în linii şi culori. Există o legătură esenţială între icoană şi Evanghelie. Evanghelia este Cuvântul mărturisit, icoana este Cuvântul reprezentat. Ele sunt corelative şi complementare. Evanghelia este icoană în cuvinte, iar icoana este Evanghelie în imagini. Astfel, al VII-lea Sinod Ecumenic, al doilea ţinut la Niceea, atunci când a definit locul icoanei în Biserică, a insistat că icoana trebuie cinstită în acelaşi fel ca şi Evanghelia şi Sfânta Cruce. Această legătură dintre icoană şi Evanghelie este pusă în lumină de Sfântul Ioan Damaschinul, iar cele trei Omilii ale sale despre sfintele icoane au rămas cele mai bune scrieri patristice pentru oricine doreşte să pătrundă sensul lor. Icoana este o expresie a credinţei. Este parte a Sfintei Tradiţii.

Cinstirea icoanelor aduce împărtășirea de harul prezent în ele

A treia consecinţă a definirii icoanei ca uşă în Împărăţia cerurilor decurge din faptul că arta icoanei nu este numai o artă liturgică şi teologică, este şi o artă sacramentală (sfinţitoare). Spuneam că icoana are o funcţie mijlocitoare, că face prezentă persoana reprezentată în ea.

Spre deosebire de Sfânta Taină a Euharistiei, şi la un alt nivel, icoana ni-l face prezent pe Domnul nostru Iisus Hristos. Evident, prezenţa Lui în icoană este diferită de prezenţa Lui în Euharistie. Icoana rămâne lemn şi culoare, dar pâinea şi vinul, după sfinţire, sunt Trupul şi Sângele Domnului. Cu toate acestea, prezenţa lui Hristos în icoana Sa este reală. După cum s-a spus la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, harul dumnezeiesc este prezent în icoană şi se împărtăşeşte celor care o cinstesc.
Pentru aprofundarea discuţiei, aş dori să aduc trei citate: unul din Sfânta Scriptură, unul din Sfânta Liturghie şi unul dintr-un romancier. Primul este din prologul Evangheliei după Ioan 1, 14. „Cuvântul trup S-a făcut şi a trăit printre noi şi noi am văzut slava Sa.” Aici avem fundamentul întregii iconografii ortodoxe: faptul, realitatea Întrupării.

Icoana lui Hristos confirmă credinţa noastră în realitatea Întrupării

Sfântul Ioan Damaschinul arată că în Vechiul Testament nu era posibilă facerea icoanei lui Dumnezeu; nimeni nu-L văzuse pe Dumnezeu. Dar acest lucru s-a schimbat prin Întruparea lui Dumnezeu, prin faptul că acum „Cuvântul trup S-a făcut”. Acum Dumnezeu poate fi reprezentat. Nu Dumnezeu-Tatăl, ci Dumnezeu-Fiul, care ne-a arătat slava lui Dumnezeu, Care S-a făcut trup. Astfel, spune Sfântul Ioan Damaschinul, pot face icoana lui Dumnezeu Care poate fi văzut. Trebuie să mergem mai departe şi să spunem: dacă Dumnezeu poate fi reprezentat, Dumne­zeu-Fiul, Care S-a făcut trup, Care S-a făcut Om, trebuie reprezentat. A nu face icoana lui Hristos înseamnă a sugera că umanitatea Sa ar fi ireală, imaginară, doar o fantasmă. Prin urmare, icoana lui Hristos confirmă credinţa noastră în deplina realitate a Întrupării. Eu fac icoana lui Hristos Care poate fi văzut, spune Sfântul Ioan Damaschinul.

Omul, ființă euharistică, recreează prin icoană lumea lui Dumnezeu

Citatul din Sfânta Liturghie se referă la o expresie care apare înainte de sfinţirea darurilor: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. În legătură cu aceasta, să ne gândim ce îl singularizează pe om. Unii spun că ar fi capacitatea de a gândi, de a modifica mediul înconjurător, de a fi meşteşugar şi de a folosi unelte. Dar vedem că şi albinele construiesc faguri, castorii își fac vizuini. Veveriţele adună alune, se bat pentru ele, le ascund, uită unde le-au pus, toate, caracteristici umane. Alţii spun că iubirea îl caracterizează pe om, făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu treimic. Este adevărat. Dar observăm că, la un alt nivel, desigur, şi animalele îşi iubesc puii, pot fi monogame, chiar mai mult decât oamenii. Formează legături pe viaţă şi suferă când îşi pierd partenerul.

Aşadar, ce îl face pe om să fie unic? Cred că ne apropiem de sâmburele problemei spunând că omul dăruieşte. Este capabil de recunoştinţă. Nu este doar un animal politic sau raţional. Este o fiinţă euharistică. Numai omul, conştient, în deplină libertate, poate să-i aducă iarăşi lumea îna­poi lui Dumnezeu într-o Euharistie plină de recunoştinţă. Poate că aici este unicitatea omului. Doar el se poate manifesta ca preot al creaţiei, dăruindu-i lumea înapoi lui Dumnezeu. Aceasta facem în mod suprem în Sfânta Liturghie, atunci când spunem „ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. Dar ne manifestăm preoţia împărătească şi atunci când pictăm sfinte icoane. Şi în multe alte feluri, dar mai ales când pictăm icoane. Iconarul ia lemnul şi vopseaua, elemente materiale în care slava lui Dumnezeu este deja prezentă, şi apoi, ca un sub-creator după chipul şi asemănarea Creatorului, face slava lui Dumnezeu arătată în chip nou. Şi făcând aceasta, îi aduce din nou creaţia lui Dumnezeu, într-o Liturghie plină de recunoştinţă şi de bucurie.

Aşadar, facerea de icoane este privilegiul nostru distinctiv, vocaţia noastră de a fi preoţi ai creaţiei.

Când frumusețea și bunătatea se confundă

Ajung acum la al treilea şi ultimul citat din Dostoievski: „Frumuseţea va salva lumea”. Icoana este o expresie a frumuseţii dumnezeieşti. Teologia icoanei nu este numai o teologie a prezenţei; este şi o teologie a frumuseţii (ca să folosim o expresie a lui Paul Evdochimov). Icoana este frumoasă, o expresie a frumuseţii dumnezeieşti. Ce înseamnă aceasta? În triada filosofiei elinice există binele, adevărul şi frumosul. Dumnezeu este bun: este izvorul a tot binele. Dumnezeu este Adevărul: este izvorul a tot adevărul. Dar Dumnezeu este şi frumos, este izvorul întregii frumuseţi, a întregii slave. Cum diferă atunci frumosul de bine şi de adevăr? Poate că primul lucru pe care îl putem spune despre frumos este acela că atrage imediat. Binele şi adevărul fac apel la imaginaţia noastră, dar poate că nu atrag imediat, aşa cum o face frumosul. Aici trebuie să ne referim la o legătură etimologică importantă. Cuvântul grecesc pentru frumos este kalos, iar acesta se leagă de verbul kaleo, care înseamnă eu chem, invoc. Acesta este elementul distinctiv al frumuseţii. Ne cheamă. Invocă în noi răspunsul. Şi astfel, icoana, ca expresie a frumuseţii dumnezeieşti, ne face să simţim dorul de Dumnezeu. Prin frumuseţea lor spirituală, sfintele icoane ne cheamă; ne atrag către ele. Evocă în noi bucuria şi dorinţa de a ne apropia de Dumnezeul Cel viu. Dar frumuseţea divină, aşa cum se manifestă ea în Hristos întrupat, este şi o frumuseţe jertfitoare.

Să ne gândim la ceea ce spune Hristos în capitolul 10 al Evangheliei după Ioan: „Eu sunt Păstorul Cel bun”. Şi continuă: „Păstorul Cel bun îşi pune viaţa pentru oile Sale”. În greacă, cuvântul folosit aici pentru bun este acelaşi ca şi pentru frumos: kalos. Putem traduce aici nu doar „Eu sunt Păstorul Cel bun”, ci şi Eu sunt Păstorul. Păstorul Cel frumos. Şi astfel, Păstorul Cel frumos îşi pune viaţa pentru oile Sale.

Doar frumusețea chenotică va salva lumea

„Frumuseţea va salva lumea.” Dar numai dacă este chenotică, numai dacă implică jertfă, dacă îşi pune viaţa din dragoste pentru alţii. Aşadar, frumuseţea sfintelor icoane, o frumuseţe a Dumnezeului Celui viu, înseamnă frumuseţea Schimbării la Faţă, într-adevăr, dar şi a Crucii; frumuseţea Învierii, dar şi frumuseţea lui Hristos răstignit şi pus în mormânt. Aşa încât, dacă ne gândim la felul în care frumuseţea salvează lumea şi o umple de bucurie, să ne amintim cuvintele pe care le spunem la Utrenie în fiecare duminică: „Prin Cruce vine bucurie la toată lumea”. Frumuseţea salvează lumea, dar este frumuseţea Păstorului Celui bun, Care Şi-a pus viaţa pentru noi. Aceasta este frumuseţea jertfitoare şi transfiguratoare a lui Hristos răstignit şi înviat, pe care ne-o descoperă sfintele icoane. (Traducere din limba engleză de lect. dr. Anca Popescu a conferinței Mitropolitului Kallistos Ware, „The Holy Icon - Doorway into Heaven” aflată pe internet la adresa https:// www.youtube.com/watch?v= 67x3GiPDfvk)