Icoana „Prodromița”, ieri și azi - file de istorie și spiritualitate

Paraclisul Catedralei Naționale adună, la sărbătoarea Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului Prodromița, în jurul Celei pline de dar a cărei copie a fost adusă aici de la Muntele Athos, mulți credincioși evlavioși și purtători ai tradițiilor din cetatea Bucureștilor și de departe.

Maica Domnului este cinstită pretutindeni, pentru că ea însăși a spus în momentul când a primit vestea că Îl va naște pe Mântuitorul lumii că o vor ferici toate neamurile (cf. Luca 1, 48).

Fiecare dintre noi știe câte ceva despre Maica Domnului, despre marea ei milostivire arătată tuturor celor care îi cer ajutorul. Ea, Maica Bisericii, este zugravită în locul cel mai sfânt al lăcașului de cult, în Sfântul Altar, povățuindu‑ne, așa cum a făcut încă din vremea când era cu Fiul ei, să facem tot ceea ce va spune El (cf. Ioan 2, 5). Aceasta este povața Maicii Domnului, realitate pe care ar trebui să o urmăm mereu.

Maica Domnului a fost zugrăvită încă dinaintea perioadei iconomahe, după cum vedem în cele mai frumoase mărturii păstrate de ani mulți, mulți.

S‑au păstrat icoane cu o vechime considerabilă, unele dintre ele coborând chiar până în vremea Apostolilor, pictate după tradiție de Evanghelistul Luca, cel căruia Maica Domnului i‑a spus ceea ce a primit de la Dumnezeu, marile binecuvântări, inclusiv vestirea îngerului în cetatea Nazaret, și apoi multe întâmplări pe care numai ea le‑a trăit și care nu sunt relatate în celelalte Evanghelii. Acestea au însoțit viața ucenicilor Mântuitorului la Ierusalim, apoi în marile cetăți, în care Apostolii au dus Evanghelia până la marginile pământului.

Chipul Maicii Domnului i‑a îndemnat mereu la aducerea aminte a cuvintelor pe care le‑a rostit în Cana Galileei: Faceți tot ceea ce vă va spune Fiul meu (Ioan 2, 5). De aceea, icoana Maicii Domnului a devenit icoana înaintea căreia și‑au plecat credincioșii genunchii, cerând în decursul istoriei zbuciumate a Bisericii ajutorul, iertarea păcatelor și mijlocire la Fiul ei. De aceea s‑a și spus că ea rămâne rugătoare neînfruntată - într‑o altă traducere, nerefuzată de către Mântuitorul Iisus Hristos.

Așa se explică mulțimea rugăciunilor, a cântărilor, evlavia credincioșilor, care nu a cunoscut vreodată vreun ceas de oprire. Un semn al acestei preacinstiri sunt și multele icoane ale Maicii Domnului. Adesea, creștinii rugători se bucură când aud că o icoană este făcătoare de minuni, vindecătoare și grabnic ajutătoare.

Preotul, când sfințește o icoană, se roagă ca aceasta să primească puterea și tăria facerii de minuni. Noi cerem și credem că toate icoanele care sunt sfințite în biserică și ținute, după tradiție, în Sfântul Altar sau măcar trecute prin Altar și atinse de icoane vechi, înaintea cărora și‑au plecat mulțimi impresionante genunchii, au puterea și tăria facerii de minuni.

În Muntele Athos, încă din adâncul istoriei, mulți valahi și moldoveni s‑au dus către acel loc de isihie cu o viață monahală existentă înainte de anul 1000, iar după unii, chiar din veacurile al IV-lea sau al V-lea. Prima mănăstire cu viață de obște a fost înființată de un nobil, Atanasie Athonitul, și datează din anul 963. Însă, cu mult înaintea acestui an, numeroși monahi, printre care unii proveniți din Țările Române, au dus o viață retrasă, în rugăciune. Noi nu am reușit să avem o mănăstire numai a noastră, a românilor, deși în decursul istoriei, mai ales după 1453, aproape toate marile mănăstiri au cunoscut binefacerea voievozilor din Țara Românească și din Moldova, unele fiind aproape rectitorite. Cel puțin despre una dintre ele - Mănăstirea Zografu - ni se spune că Voievodul Ștefan al Moldovei a făcut‑o mai frumoasă decât era ea dintâi. Într‑o vreme, mulți români locuiau la Mănăstirea Cutlumuș, care era numită Lavră a Țării Românești. În zilele noastre, după greci și ciprioți, românii sunt cei mai numeroși viețuitori în Grădina Maicii Domnului.

La jumătatea veacului al XIX‑lea au reușit să se adune mai mulți români, care au cumpărat o chilie aflată sub vârful Vigla, undeva spre marginea Muntelui Athos, la câțiva kilometri depărtare de cea mai veche mănăstire recunoscută oficial din Muntele Athos, Marea Lavră. Aceștia au înnoit lăcașul găsit, au construit o biserică nouă, au reparat paraclise mai vechi, dintre care unul închinat Sfântului Ioan Botezătorul, cu atât mai mult cu cât sărbătoarea principală sau hramul a fost ales tocmai la sărbătoarea Botezului Domnului.

La câțiva ani după ce s‑au așezat acolo, călugării români din toate provinciile, îndeosebi din Moldova, Transilvania, câțiva și din Muntenia, au dorit să aibă și ei o icoană după modelul altor minunate icoane ale Muntelui Athos. Printre aceste icoane amintim Icoana Maicii Domnului Portărița, venită în chip minunat pe mare până în apropierea Mănăstirii Iviron, asemenea și Icoana Cucuzelița, înaintea căreia i‑a cântat atât de frumos Sfântul Ioan Cucuzel cele mai frumoase cântări auzite vreodată în lumea aceasta și asemănată cu cântarea îngerilor. Românii și‑au dorit, la rândul lor, să aibă o icoană mai însemnată și care să fie reprezentativă, însă posibilitățile financiare de atunci nu permiteau acest lucru. Totuși, doi dintre călugării fondatori ai Schitului Prodromu s‑au dus în Moldova, acolo unde aveau un metoc în marginea cetății Iașilor, și au aflat de existența unui zugrav bătrân, priceput și evlavios, pentru că deprinderea pictorilor de altădată era să picteze cu post, iar în momentul când gustau ceva, întrerupeau meșteșugul picturii. Astfel era și pictorul din cetatea Iașilor, numit Iordache Nicolau sau Iordache Nicolae, pictor iscusit care păstra tradiția artei picturii și o transmitea mai departe. Părinții prodromiți s‑au învoit cu acesta să le picteze o icoană, spunându‑i că ei vor mai rămâne o perioadă în țară până la terminarea lucrărilor de pictură, întrucât doresc să o ducă la schit spre închinare.

Istoria acestei icoane se află dintru început sub binecuvântarea Maicii Domnului. Zugravul bătrân, care era și bolnav, le‑ar fi spus că nu va isprăvi curând lucrarea. După cum este meșteșugul pictorilor, chipurile le fac la urmă, după ce sunt pictate mai întâi veșmintele și cadrul general al icoanei. Pictorul s‑a dovedit a fi depășit de situație, pentru că mai multe zile la rând a lucrat, dar parcă își pierduse tainele artei picturii. Chipul Maicii Domnului făcut de bătrânul pictor, cunoscător al artei, nu era cel așteptat de el, și nici pentru călugării care comandaseră icoana. În cele din urmă, mâhnit și hotărât să întrerupă lucrul, Iordache Nicolau a fost învrednicit, în urma rugăciunilor și a postului, de o binecuvântare specială. Întors la atelierul lui din mahalaua Buciumului, de pe un drum care ducea tocmai către metocul Schitului Prodromu de la Athos, unde călugării athoniți dețineau o grădină, o vie și câțiva stupi de unde trimiteau în fiecare an ceară, miere, vin și alte bunătăți către schit, a descoperit icoana, cu frumusețea ei, dar nefăcută de mână omenească. Nu mai era pictura lăsată cu câteva ceasuri înainte și acoperită cu ștergar de către zugravul necăjit de nereușita sa. Astfel de icoane s‑au numit în istorie cu un termen special, adică achiropiite sau nefăcute de mână omenească. Mai cunoaștem și alte istorii sfinte când icoanele s‑au pictat singure sau cel puțin zugravii, pictorii au observat o lucrare specială nemaiîntâlnită până atunci în activitatea lor.

O astfel de icoană este și cea numită Prodromița, deși ea s‑ar fi putut numi și Ieșeanca, cea pictată la Iași în chip minunat sau terminată în chip minunat după pictura unui zugrav evlavios și smerit. Părinții au luat icoana și au plecat spre Muntele Athos, în drumul lor făcând câteva popasuri la Huși, Bârlad și Galați, iar apoi au continuat călătoria, pe mare, până la Schitul Prodromu, aducând numeroase binecuvântări. La Huși există o mărturie conform căreia niciodată biserica episcopiei nu s‑a umplut de credincioși care au venit în număr mare spre închinare. Cei doi monahi, Nifon și Nectarie, s‑au temut că icoana ar putea fi oprită în țară, mai ales că minunile din jurul ei au ajuns până la Vodă Cuza, chiar dacă el poate nu era foarte apropiat de Biserică. Se zvonea atunci că Vodă însuși ar fi spus: Această icoană trebuie să rămână aici, pentru că aici s‑a petrecut minunea. De aceea, popasurile ei în țară au fost scurte, iar călugării români care o însoțeau s‑au bucurat, odată ajunși pe corabie, începându‑și călătoria către Muntele Athos.

Pentru ca această istorie de 170 de ani să nu pună semne de întrebare necredincioșilor, voi povesti din scrierile unui mare rugător pe care mulți l‑au cunoscut sau cel puțin au auzit de el, Sfântul Paisie Olaru de la Sihăstria. În scrierile lui mărturisește cum a cunoscut un mare pictor, celebru iconar, venit de departe, fugind de crivățul roșu și stabilindu‑se lângă București, în jurul anului 1940. Este vorba despre Ioan Protcenco, care ar fi rămas mai puțin cunoscut dacă sub ochii Sfântului Părinte Cleopa, egumenul de atunci al Sihăstriei, n‑ar fi ajuns o icoană care l‑a încântat pe marele rugător, poate mai puțin cunoscător al artei, dar mișcat de frumusețea chipurilor și de armonia culorilor. Părintele Cleopa a cerut unor apropiați să‑l aducă pe zugrav la Sihăstria, unde la vremea aceea se dorea pictarea unui paraclis de iarnă închinat Sfinților Ioachim și Ana, după ce mai înainte vechiul lăcaș fusese mistuit de foc. Așa a ajuns iconarul care picta prin beciuri și prin case, ascuns de frica regimului comunist instaurat în România în acei ani, la Sihăstria.

Părintele Paisie, duhovnicul mănăstirii, mărturisea despre el că picta într‑o liniște adâncă și într‑o permanentă rugăciune, iar când gusta puțin, uneori pe la orele 2, 3 sau 4 ale amiezii, alteori seara târziu, lucrul lui înceta.

Așa erau atunci pictorii, evlavia lor era ieșită din tipare sau era așezată în firescul adânc al căutării Luminii cerești.

Puțini români au ajuns la Prodromu înainte de 1990. Cel puțin, în perioada 1948‑1950, puțini călugări au reușit să se stabilească la schitul românesc. La un moment dat, trei călugări români, dintre care unul de la Prodromu, au mers la Atena, auzind că președintele României comuniste se află într‑o vizită în capitala Greciei. Prin mărinimia unei persoane din anturajul președintelui Greciei, au reușit să‑l întâlnească pe Ceaușescu, spunându‑i: Trimiteți‑ne câțiva călugări din țară, că nu are cine să ne îngroape. Rămăseseră puțini călugări români, iar legătura cu țara era aproape inexistentă. Așa au ajuns la Prodromu câțiva călugări, între care și cunoscutul egumen de mai târziu, pregătit pentru cinstirea în rândul sfinților, Petroniu Tănase, împreună cu câțiva monahi de la Sihăstria, Neamț și Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus.

Icoana Maicii Domnului Prodromița se află și în București, spre închinare, ca o prezență vie și mângâietoare.

Una dintre cele mai frumoase cântări de la Litie ne spune: Muntele Athon nepărăsind, în Moldova a venit Preacuratul Tău chip [...] îngerii îți cântau Ție, celei pline de dar, dulcea cântare. Ce frumusețe a exprimării! Îi cântăm mereu Maicii Domnului dulcea cântare și o rugăm să primească smerita noastră rugăciune care i se adresează mereu, aici și pretutindeni.