Icoana Românească a Rusaliilor
Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinților Români) - Matei 4, 18-23
În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileei, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor.
În Duminica Sfinților Români îngăduită fie inimii de român să cânte Sfinților lui Dumnezeu, pe limbă românească rugători, mărturisitori ori mucenici împotriva lumii întunericului. Din peșterile zorilor de creștinism ale începutului Evangheliei pe teritoriul românesc de astăzi, din satele unde Sava Gotul cel Sfințit își catehiza ucenicii, care a făcut din Museos râu urcând spre Rai, din Halmyrisul vrednicilor Epictet și Astion, care ne învață încă de la 290 că adevărata școală este ucenicia pe lângă un Părinte binecuvântat de Harul lui Hristos, din pelerinajul împlinit în duh și cunoaștere al unor prieteni înveșniciți de Duh, Gherman al Dobrogei și Ioan Cassian - primii „universitari” ai Pustiei înflorite de Hristos, la voievozi, mucenici, arhierei și slujitori, țărani și ostași, fecioare și mame, preoți și pictori de biserici, copiști ori doxologi ai amvonului și câți nu-i vom putea enumera, urcă spre noi istoria unui Neam de candidați la Înviere. Fiecare aduce cu sine conștiința regiunii sale, straiele părții de Țară în care-au dobândit cetățenie cerească, mărturisirea Ortodoxiei care ne unește pe toți. Unii urcă în icoane în zeghe, flămânzi și umiliți, zdrobiți de răutatea lumii și nebunia dușmanilor Crucii. Alții, desculți și cu arma în mână, depășesc cu mult tranșeele în care ne-au păzit Neamul, casa și copiii, umplând cu dragostea lor cel mai de preț mausoleu al sfințeniei naționale: România!
Ce ne reprezintă ca neam?
Duminica aceasta, a Sfinților Români, ne descoperă rodul Rusaliilor în conștiința mărturisitoare a Ortodoxiei românești. Parte cunoscută, consemnată și asumată de noi, parte anonimă, asemeni unor icoane valoroase al căror iconar a evitat să pună numele său în amintire. Rusaliile acestea româneşti sunt prilej să ne aducem aminte cine suntem ca Neam, ce dar de jertfă ne ține apropiați Învierii Domnului Hristos, de nu mai avem a căuta către dumnezeii străini și idolii lumii pentru a ne salva sufletele. Suntem vinovați față de sfințenia alor noștri, rădăcina noastră de Duh și pământ, când ne plecăm dinaintea unor false altare, legate de falsul bine social comun ori corectitudinea politică, atunci când evităm să fim ai sfinților de teama unor presupuse prigoane, când ne temem și să vorbim, acolo unde ei au plătit cu suferințe adânci și deseori cu viața. Dinamismul mărturisitor al Sfinților Români ne obligă azi, ne cheamă să fim uniți nu doar în cuget și simțiri, ci și în rugăciune, în dragoste și în Liturghia tocmită, tot prin rânduiala și munca sfinților, pe limba română. Suntem cu Sfinții Români, părtași Rusaliilor, atât timp cât nu ne pierdem cumințenia morală, liniștea Liturghiei și puterea propovăduirii și trăirii Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos.
Nu-i predică mai adevărată, în astfel de momente, decât reasumarea idealului Iisus Hristos, așa cum au făcut-o ei. Nu ne vor nici ritualiști, nici hrăniți cu efuziuni triumfaliste. Ne vor vii întru Împăratul pentru Care au înfruntat și patimi și pătimire și temniță și deportare și umilințe fără egal în cultura umanității. Pentru că avem să-i asumăm în fiecare clipă pentru a avea, fie și măcar o dată în an, icoana Rusaliilor românești.
Poate că mai de preț decât memoria lor este reașezarea noastră în Evanghelie, în Ortodoxie și Biserică. Cu ei. Căci fără de ei nu am fi avut nici Evanghelie, nici Ortodoxie și nici Biserică, fără de ei diluția lumii ne transforma demult în praful istoriei, într-o notă de istorie a noilor mituri ce dezbină lumea. Cu ei suntem familia românească a Ortodoxiei. Mlădițe ale Viei celei mari, care este Biserica, cu dulceața limbii românești în mustul care fierbe al vinului Împărăției. Boabe de grâu în prescura vie a Liturghiei.
Să nu fim nedemni de jertfa lor!
Nu știu dacă Sinaxarul îi va cuprinde vreodată pe toți sfinții români. Suntem încă martorii vieții unora dintre ei. Păstrăm în pomelnicele noastre străbunici și bunici frânți pentru întregirea Țării ori pentru libertatea de a vorbi limba română, apropiați dintre ai noștri încă mai vorbesc în șoaptă, cu frică nesfântă, marcați de durerile temnițelor comuniste, cu semnele răstignirii încă vii pe trupurile lor, ale uitaților noștri mucenici împotriva oricărei ideologii. Să nu fim nedemni de ei și de jertfa lor. Cât de minunat încheia, la 30 iulie 1920, preotul militar Ioan Dăncilă discursul său la parastasul eroilor morți pe frontul de la Tisa: „V-am văzut luptând! V-am admirat. V-am deplâns atunci și suntem azi mândri de voi toți! Iar azi, după un an după împlinirea unei picături în marea somnului vostru de veci, la aceste morminte răslețite de-a lungul Tisei pelegrinează sufletul nostru, sufletul unui neam întreg, depunând pe crucile și mormintele voastre omagiul vecinicei sale recunoștinți, vouă acelora care ne-ați cimentat onoarea! Să asculte un popor întreg, cum la aniversarea zilelor de lupte grele, unde mii de vieți se stânseră, unde șiroaie de sânge țâșniră din piepturi plăpânde, cum aceste morminte, cum acești eroi din depărtare ne vorbesc! Glasul lor e sonor, se aude peste întreg Ardealul! Ei ne vorbesc și șopotul sufletului lor nemuritor ne spune: Neam Românesc! Ți-ai asigurat hotarele cu nebiruiți oșteni! Aici stăm noi de pază! Noi ne-am făcut datoria, acum așteptăm să v-o faceți și voi cei vii, cei fericiți! Noi v-am câștigat o țară nouă, cum nici în vis nu îndrăzneați să o visați. Vouă vă rămâne sfânta datorință să păstrați ceea ce noi prin sânge mult am câștigat. La muncă, frați români! La muncă cinstită și rodnică! Lăsați la o parte micile hărțuieli și sfințiți prin roadele iubirii întreolaltă tezaurul udat cu șiroaiele de lacrimi vărsate după noi! Piară ura, dușmănia și partidele dintre voi! Lăsați să sălășluiască pe pământul strămoșesc cinstea și eterna dragoste între toți frații României-mari. Vesel să răsune doina peste văile și munții noștri, vesel să muncească întru consolidarea Țării sufletele de mii de frați prin fabrici, ca la melodia fericirii celor vii ai Țării noastre, noi, cei cari odihnim în pământ străin, să găsim raiul cel pierdut. Astfel ne glăsuiesc morții noștri după odihna lor de un an! Da, căci ei veghează nu numai la hotare, ci și asupra conduitei noastre de cetățeni ce suntem chemați să le încoronăm prin muncă și iubire opera lor, de care este legată odihna împreunată cu binecuvântarea sau blestemul lor” („Vorbesc mormintele”, vol. Clipe mărețe, Sibiu, 1923, pp. 45-46).
Domnul ne vrea între Sfinții Săi!
Nu alt gând decât acesta se naște și în sufletul meu. Al aducerii aminte de jertfa celor care ne-au adus Rusaliile praznic permanent în viețile noastre. Fără Hristos Domnul și Sfinții care i-au întrupat exigențele dinaintea noastră, în istorie și cotidian deopotrivă, nu avem chip dinaintea lumii ce ne vrea fără chip, nu avem mărturie dinaintea lumii ce ne vrea fără mărturie. Sfinții Români ce ne-au adus Rusaliile în mijlocul comunităților noastre s-au lăsat aprinși de focul Duhului Sfânt, arzând nu doar pentru Împărăția lui Dumnezeu, ci și pentru noi, cei care căutăm în focul lor aprinderea inimii noastre în Hristos. Sfinții noștri, inimoșii noștri străbunici și bunici, vajnicii străjeri ai hotarului cu cerul. Luând dar seama la faptele și mărturia lor să ne ținem vii, legați de Taina cea mare a Rusaliilor. Sus să avem inimile, către Domnul, Care ne vrea între Sfinții Săi!